Jurnal transfrontalier

Despre naivitate

2012-01-13T02:43:00.000-08:00

O respectabila colega putin mai in varsta imi trimite ieri unul din acele email-uri care se termina cu "pune-ti o dorinta, trimite mai departe la 10 prieteni si ti se va indeplini".

Dupa nici 10 minute primesc un nou email cu acelasi subiect si cu urmatoarea mentiune: "Uita email-ul meu precedent. Nu functioneaza!"

Cum nu i-am mai raspuns a venit la mine foarte jenata sa imi explice si verbal si sa isi ceara scuze ca m-a iluzionat inutil. I-am explicat zambind ca nici nu ma asteptam sa functioneze. Iar ea imi raspunde oftand: "da, voi informaticienii sunteti mai greu de pacalit cu de-astea".

Mi-am amintit totusi ca prima mea experienta cu ceea ce numin azi "spam" nu a avut nici o legatura cu internetul. Aveam, cred, vreo 8 ani pentru ca abia incepusem sa scriu si am primit in cutia postala o scrisoare cu titlul "Widowed" in care se povestea de aceasta scrisoare mistica pe care cineva a trimis-o la 20 prieteni si a castigat la loto, iar o fata din Italia a rupt-o si a murit in aceeasi zi. Ca sa functioneze si sa nu ti se intample nimic rau trebuia copiata la mana. M-am speriat si am inceput sa copii. Cum erau destul de lungi m-am plictisit repede asa ca am trisat si am rugat-o pe mama sa mi le traga la xerox jumatate din ele. Dupa ce cu chiu cu vai m-am debarasat de ele (am trisat iar ca am mai pus si cate doua in unele cutii postale), aceeasi scrisoare s-a intors la mine si nu va puteti inchipui frustrarea la gandul ca trebuie sa o iau de la capat.

Intr-un final, copil fiind, am uitat si m-am convins ca nimic rau nu s-a intamplat chiar daca nu am respectat ad literam instructiunile.

Dintre toate tipurile de spam acesta mi se pare cel mai odios: santajul psihologic gratuit. Din pacate, acest mecanism e foarte simplu si eficient, dovada fiind ca functioneaza inca. Stim cu totii ca avem un coleg, un amic sau o cunostinta indepartata care ne mai trimite inca astfel de mail-uri.

Exista putine spamuri mai perverse decat acesta, ca de exemplu cel cu "un copil are nevoie de sange de o grupa f rara... daca nu dai mai departe n-ai suflet...". Fraza cheie care imi spune ca nu e real e tocmai aceasta menita sa declanseze mecanismul culpabilitatii: "daca nu dai mai departe n-ai suflet" cand de fapt cei care initiaza astfel de jocuri nu au suflet.

Pentru mine, ramane o singura intrebare deschisa: de ce? Care e motivul, interesul celui care initiaza acest santaj?

Dati mai departe la 10 prieteni, poate aflu raspunsul :)!

Si tu pe cine cunosti?

2011-12-06T08:37:00.001-08:00

Redau urmatoarea intamplare care mi-a fost impartasita si imi pare rau ca nu pot reproduce si tonurile vocii.
Intr-o seara in trenul care leaga Amsterdamul de Paris:

Tocmai terminasem de vorbit la telefon. O madam care nu se manifestase pana atunci statea fata in fata cu un barbat. La putin timp dupa ce conversatia noastra in romana s-a terminat suna si ea pe cineva cu urme de superioritate in glas:
"Da, draga, abia astept sa ajung la Paris ca astia pe aici... " plus vreo cateva cuvinte din care sa reiasa clar ca locuieste in Paris.
Apoi se intoarce spre barbat:
"Asa, si spune-mi, cum era Monica Lovinescu in viata privata?... Nu-i asa ca el era mai rezonabil decat ea...?...

Adaptarea dureaza 3 ani

2011-11-06T11:41:00.000-08:00

La inceputul lui noiembrie se implinesc 3 ani de cand locuiesc aici printre. Se intampla multe in 3 ani. Oameni dragi mie au plecat, altii au venit. In 3 ani te obisnuiesti si iti faci prieteni, inveti sa apreciezi, descoperi oameni extraordinari dar si inveti unde se ascunde ipocrizia din jurul tau.

Cred ca in 3 ani m-am atasat de tara asta, singurul loc in care pot fi straina dar sa nu ma simt la tot pasul o straina. Ma simt mai acasa, mai libera si intr-o lume mai civilizata decat m-am simtit vreodata in celelalte orase in care am locuit. Dar doar timpul va spune daca aici e locul meu cu adevarat.

In cea de-a treia toamna petrecuta aici, o toamna frumoasa, am descoperit noi locuri, mici colturi de natura puse in valoare de o vreme frumoasa, am explorat si am visat.

Am fost la un maraton de spinning, care poate nu inseamna nimic pentru altii dar pentru mine a fost o experienta extraordinara, mi-am dovedit ca pot nu doar sa pedalez doua ore (asta a fost partea mai usoara) ci sa fac asta in public impreuna cu altii si pentru o cauza pe care nu toti o inteleg.

Orice urmeaza, azi am siguranta ca ma aflu acolo unde vreau sa fiu, cu cine vreau sa fiu si asta e un sentiment minunat si care trebuie trait.

A pleca, a ramane, a primi

2011-07-14T08:21:00.000-07:00

A pleca, a ramane, a primi...

Din orice punct al acestui triunghi dramatic ai privi, problema emigrarii creaza frustrari si mici sau mari drame personale. A fi imigrant sau emigrant inseamna a fi intr-o situatie neclara iar termenul are de cele mai multe ori conotatii negative.

Exista sute de motive pentru care oamenii pleaca. Exclud aici, desigur, hotii, cersetorii, traficantii de carne vie si victimele colaterale pentru ca acesti oameni sunt parte a unor sisteme obscure si inchise, cu organizare si legi proprii in care libertatea de decizie e aproape inexistenta. Ma refer la cei care iau hotararea de a pleca fara sa fie constransi de un sistem ilegal.

Oamenii pleaca in cautarea fericirii, pentru bani, pentru a oferi ceva mai mult familiei, pentru copii, parinti sau iubiti, pentru libertate, pentru educatie, pentru cariera, pentru confort, pentru ca nu sunt acceptati in tara lor sau pur si simplu nu simt ca acolo ar fi locul lor, pentru a descoperi o noua cultura, pentru a se simti impliniti, pentru a se implica in misiuni umanitare si multe altele. Niciunul din aceste motive nu este nedemn si nu avem dreptul sa judecam. Dar, priviti prin ochiul ingust al invidiei, acesti oameni sunt deseori acuzati de materialism, lipsa de solidaritate si lipsa de patriotism. Ingrata lipsa de patriotism... acea redundanta acuza ipocrita intr-o lume in care fiecare e pentru el, in care tarile sunt delimitate de niste frontiere impuse de marile puteri, nu neaparat cultural, in care cei de acelasi neam cu tine nu se sfiesc sa te calce in picioare, daca asa le dicteaza interesul.

Exista sute de motive pentru care oamenii raman, mai ales intr-o tara asa numita 'saraca'. Oamenii raman pentru ca se simt bine in tara lor, pentru fericire, pentru familie, pentru bani, pentru cariera, pentru ca se simt in largul lor, acceptati, pentru ca isi apreciaza cultura, limba si traditia, pentru ca prefera sa descopere alte locuri sau tari dar sa se intoarca mereu acasa la cei cu care au atat de multe in comun, pentru ca au incredere ca pot schimba ceva, pentru ca acolo pot evolua si multe altele. Nici unul din aceste motive nu este nedemn si nu avem dreptul sa judecam. Dar, priviti prin ochiul ingust al ignorantei, acesti oameni sunt adesea acuzati de lipsa de amibitie, lipsa de solidaritate sau sunt priviti pur si simplu de sus si tratati cu superioritate ingrata.

De aceea, pe zi ce trece, am o senzatie de respingere fata de cei care au plecat si se plang de viata grea din strainatate dar nu ar face nimic sa se intoarca, fata de cei care gasesc numai lucruri negative in tara in care au decis sa traiasca dar nu se gandesc ca se adreseaza unor oameni care poate s-au zbatut sa ajunga acolo, fata de cei care sunt bine platiti in strainatate dar sunt vesnic nemultumiti, fata de cei care se plang ca ar vrea sa plece din tara lor dar nu uita sa precizeze ca prefera sa se sacrifice pentru familie si fata de toate celalalte ipocrizii care ne fac deciziile mai grele si impart oamenii dupa niste criterii absurde.

Si de aceea ma inclin in fata celor care fac ceea ce le spune inima si isi pastreaza hotararea: pleaca, raman sau se intorc, pentru ca e o decizie greu de luat, pentru ca e o decizie care schimba mai multe vieti.

Si, sa nu uitam si ca aproape nimic pe lumea asta nu ne apartine cu adevarat. Oricat de liberi ni s-ar spune ca suntem, granitele acelea puse pe harta nu sunt doar o reprezentare geometrica. Ori de cate ori depasim linia geografica devenim straini, turisti sau nu, dar straini. Da, pamantul e deja impartit, nu mai exista loc care sa nu fie deja dat si de aici rezulta acea conditie de imigrant, frustrarile celor care locuiesc intr-o tara in care oamenii vin.

Dar despre ce inseamna viata in alta tara... e o poveste fara sfarsit, pe care o voi incepe alta data.

Pana atunci, va propun un citat din Victor Hugo pe care l-am gasit acum cateva zile si care mi-a mers la suflet:

Ne soyons plus anglais ni français ni allemands. Soyons européens. Ne soyons plus européens, soyons hommes. Soyons l'humanité. Il nous reste à abdiquer un dernier égoïsme : la patrie.

(Sa nu mai fim englezi, francezi sau germani. Sa fim europeni. Sa nu mai fim europeni, sa fim oameni. Sa fim umanitatea. Ne ramane doar sa abdicam un ultim egoism: patria.)

Intalniri bizare

2011-07-14T03:22:00.000-07:00

In ultima vreme mi se intampla sa vad lucruri care fie mi se par ciudate, fie ma amuza.

De exemplu zilele trecute mi s-a intamplat de trei ori sa fiu singura pe strada in drum spre casa sau spre serviciu si sa treaca pe langa mine aceeasi dubita neagra. De fiecare data cand a trecut in dreptul meu am auzit un claxon scurt iar cand am intors capul cei trei ocupanti ai scaunelor din fata (un barbat si doua femei), faceau cu mana inspre partea opusa a drumului unde nu era nimeni. Inca ma intreb daca e o gluma care o fac cu toti pietonii sau au ceva cu mine in special.

Probabil si postasul se simte la fel in fiecare zi in care se intalneste cu mine pazind cutia postala in asteptarea unei confirmari care nu mai vine.

Iar azi dimineata in timp ce beam o cafea la cafeteria firmei vad trecand pe langa 'La grande fleur qui marche' - nu stiu cum poate o statuie sa mearga dar asa se numeste - un barbat inalt, slab, pe la 50 de ani intr-un costum foarte elegant, cu servieta... pe trotineta. Se pare ca devine un mijloc de transport mai la moda decat bicicleta.

Nostalgii de pe Rue du Mistral (1)

2011-07-11T22:00:00.000-07:00

In vara lui 2001 omenirea inca se recupera dupa vreo 3 apocalipse ratate: cea a eclipsei din '99, cea de la revelionul cu trei de zero si cea din 2001 (ca abia atunci incepea cu adevarat mileniul 3). Era canicula, era vara majoratelor si ultima vara inainte de bac.
Dar, chiar daca nu s-a intamplat nimic foarte iesit din comun, vara aceea a fost pentru mine epilogul unei schimbari.

In iulie 2001 inca mai credeam ca lumea se termina dincolo de Iasi sau Suceava si, trebuie sa recunosc ca nu prea intelegeam importanta plecarii mele la un curs de franceza la Toulon, nici nu aveam idee cat de des si de clar imi voi aminti cele doua saptamani petrecute acolo.

A inceput cum incepeau vacantele pe vremea aia: cu vreo doua drumuri si vreo 4 cozi la ambasada Frantei din Bucuresti. Imbranceli, caldura, nesiguranta... mai sunt doar asa mici amintiri pentru a constientiza cat de mult inseamna acum libera circulatie.

Cu o seara inainte de a lua pentru prima data avionul, am ajuns cu Maria si fata sa, Andra la Bucuresti. Ne conducea un taximetrist la care am si stat peste noapte care isi tinea banii intr-o cratita cu care bloca usa, iar masina si-o parca in curtea unor tigani de la o casa din apropierea blocului. Ce-i drept nu prea facea lumea taxi cu Renault pe atunci.

La 8 dimineata eram la Otopeni si am stat vreo 5 ore in aeroport pentru ca avionul cu care trebuia sa plecam se izbise de o barza la Timisoara. Ni s-a dat un cec de masa de 5 dolari care abia mi-a ajuns pt un sandvis. Ciudat ca si acum tot cam atat costa. La Paris am luat un taxi ca sa schimbam aeropoartele si am ramas blocati in ambuteiaj vreo doua ore. Abia seara tarziu am ajuns la Toulon unde ne astepta gazda si de acolo am mers la casa ei veche, provensala, cu obloane si cu podele de lemn care scartaiau teribil, dar, cel mai important, cu piscina.

Am invatat atunci ca tipologiile nu sunt doar asa, de dragul unor glume stupide si ca oamenii sunt oameni, iar apropierea sau departarea de o anumita cultura isi pune amprenta pe toti, iar acolo unde se aduna un numar mare de straini pe acelasi perimetru, ies la iveala metehnele fiecaruia.

In casa lui Madame Martin erau cazati la vremea respectiva si alti participanti la cursuri: o nemtoaica de 18 ani, Christiane, blonda, mai plinuta dar fara complexe si foarte vorbareata, un belgian (flamand) pe care il trimisesera parintii sa invete pentru ca ramasase repetent din cauza francezei si o spanioloaica, profesoara venita cu sotul si copilul care luasera un mic apartament cu intrare separata. Andra a ales camera mai mare si apoi a realizat ca a facut o greseala pentru ca era perete in perete cu a spanioloaicei. In primul rand ca spanioli tacuti nu prea exista, apoi, cand mai au si copii de doi ani cu ei, incearca sa dormi noaptea. Iar in plus erau si foarte pasionali: se certau cu zgomot si se impacau cu si mai mult zgomot.

Madame Martin era in varsta, se chinuia sa se poarte frumos, dar nu prea se pricepea sa exprime o opinie. Cumva, de la alti romani care statusera la ea intelesese (si sustinea sus si tare ca are dreptate) ca Ceausescu a construit muuuulte manastiri. Orice incercare de a-i explica ca face o mica confuzie a fost inutila. Dar, trebuie sa ii recunosc o calitate si anume, stia sa gateasca. A fost singura persoana de la care mi-a placut mancarea provensala.

Nu exista dimineti mai frumoase decat cele cu soare mediteraneean. Pentru mine erau si un prilej de a descoperi, de a ma minuna de diferentele de atitudine, de civilizatie. Oameni relaxati, curatenie...
In fiecare dimineata la 7 nemtoaica se trezea din cauza ceasului belgianului. La 7.30 luam micul dejun si tot nemtoaica se ducea sa il trezeasca pe belgian care dormea tun. Cand in sfarsit reusea sa il trezeasca, belgianul bloca baia comuna pentru o jumatate de ora si mai tot timpul era cat pe ce sa ratam autobuzul pentru ca asteptam dupa el sa ne spalam pe maine. Dupa cateva zile si-a bagat picioarele si l-a lasat sa doarma.

Lucrurile s-au rezolvat de la sine cand a aparut la curs o alta belgianca, venita din acelasi oras cu el si cu care se asemana foarte mult: inalti, slabi, cu fata lunga si le placeau golful, barcile si quiche lorraine. Desi erau din acelasi oras mic s-au cunoscut acolo, in Toulon. Singura diferenta mare dintre ei era nivelul grupei de franceza: el era incepator si ea cu avansata. Dupa doua zile ea ii cumpara camasi si el a prezentat-o parintilor lui veniti sa vada progresele in franceza.

In autobuz erau mereu oameni normali plus doi betivi pletosi, nerasi cu priviri foarte vesele. Mereu urcau la aceeasi statie si coborau la urmatoarea, asa ca nu se mai asezau pe scaun. Stateau langa usa si se clatinau tinandu-se de bara cu o mana si incercand inutil sa isi ridice pantalonii cu cealalta mana in care aveau uneori sticla aproape goala. Din cauza asta mereu li se vedea cate putin din buci.

Cand ma gandesc ca abia descoperisem internetul. In Pascani era in floare mirc-ul dar la Toulon aveau niste Mac-uri cu monitoare foarte futuriste, transparente. Cand ma gandesc doar ca scriu acum de la un laptop si ca nici mobil nu aveam... abia acum realizez cat timp a trecut...

Familie mixta

2011-06-06T04:21:00.000-07:00

Auzită de Adi, în autobuzul de la Baneasa în drum spre avion.

Tatăl: Matei, reste ici, assieds-toi!

Copilul ignoră.

Mama intervine: Stai, mai copchile, jos, parcă-ai fi de mămăliga

Tatăl (iritat şi uimit): Quoi? Tu l’as traité de mamaliga?

Roma

2011-05-04T02:30:00.001-07:00

A trecut mai bine de o luna de la idilica mea vacanta la roma si ar fi cazul sa nu trec peste accest episod fara a nota niste impresii in blog, impresii greu de exprimat in cuvinte. E greu pentru ca nu s-a intamplat nimic atat de neobisnuit la Roma, a fost mai mult o experienta vizuala.

Cred ca a fost pentru prima data dupa mult timp cand am mers undeva si am avut parte de vreme buna. Dupa zapada din Barcelona de anul trecut, tot la sfarsitul lui martie, ma asteptam sa dea o grindina sau macar o ploaie. Ei bine, ala a fost un weekend facut pentru calatorii in orase mediteraneene, plin de lumina de primavara si de o racoare placuta.

Am adorat orasul si in ciuda unui usor scepticism initial, am ajuns sa il consider unul din locurile in care m-as intoarce oricand cu mare placere.

Nimic nu e nou, dar asta nu il face invechit ci doar fascinant. E de ajuns sa te plimbi printre ruinele romane pentru a-ti pune imaginatia in miscare, nu poti sa nu te gandesti cum era in vremurile marelui imperiu. Poate ca nu a fost istoria stiinta mea preferata, dar acolo am simtit ca am vazut istoria aceea scrisa in piatra, memoria locului si a ruinelor.
Sunt sute de statui: in muzee, pe langa ruine, pe cladiri, in nenumaratele fantani. Nu e de mirare ca locuitorii din evul mediu traiau cu convingerea ca imperiul roman era alcatuit din jumatate statui. E incredibil cum un material atat de dur ca marmura alba poate sa fie modelat atat de realist si sa puna atat de bine in valoare frumusetea corpului uman. E drept ca mesterii au fost ajutati de faptul ca modelelor de pe atunci li se permitea inca sa aiba forme, dar cu toate astea acuratetea detaliilor e extraordinara.

Vacanta mea romana a fost ca o plimbare prin timp. Ma intrebam chiar ce anume s-a schimbat de pe vremea cand Audrey Hepburn si Gregory Peck au filmat acolo. Parca pe undeva e aceeasi atmosfera de "dolce vita", aceeasi energie a orasului.
Nu e foarte greu de altfel, sa le reconstituiesti traseul. Doar turistii si masinile sunt mult mai multi si mai greu de strabatut ca in indepartatii si linistitii ani 50 si din pacate nu mai vezi copii catarandu-se pe Neptun in Fontana di Trevi si mancand pepene pe marginea ei. Au fost inlocuiti de pachistanezi care nu te lasa in pace oferindu-se sa-ti faca poze si de marocani care arunca meduze zburatoare in aer. Cam ca in orice alt loc super turistic.
Dar facand abstractie de aceste lucruri, ramane totusi cea mai impresionanta fantana pe care am vazut-o chiar daca e doar putin mai sus decat altele tot de acolo cum ar fi Fontana di quatro fiumi.

Si mai e si Vaticanul cu San Pietro si cu muzeele care m-au lasat fara cuvinte, Piata Espagna si Venetia si bisericile si pietele si strazile si copacii si terasele si inghetata. Totul e plin de viata si de lumina. Chiar si o piatra atat de ciudata ca Bocca de la Verita cu biserica greco romana in incinta careia se gaseste mi-au lasat amintiri extraordinare.

By all means, Rome! :)

Aniversare

2010-11-01T14:12:00.000-07:00

Azi se implinesc doi ani de cand m-am mutat in Luxembourg si simt nevoia sa trec in revista cateva evenimente care se leaga de acel moment.
Uneori ma gandesc ca venirea mea aici a fost o cumulare de noroc, circumstante favorabile, o serie de intuitii bune toate peste dorinta si determinarea care m-au facut sa desconsider pesimismul unora din jurul meu. Daca cineva poate spune ca viata noastra nu e influentata de noroc sau de intuitii as zice ca este un idealist.

Pe cand terminam masterul in Franta toti aveau un plan. Toti voiau sa isi gaseasca un stagiu de student dar toti erau fixati pe ideea de a se angaja unde vor face stagiul. Majoritatea au asteptat sa li se propuna un job la firma unde erau stagiari sau au asteptat sfarsitul verii pentru a incepe sa-si caute de lucru. Imi amintesc ca auzisem de multe ori ca angajarile sunt blocate pe vara, ca e prea devreme sa cauti job in iunie pentru septembrie atat de la colegi cat si de la profesori. O perioada am avut intentia sa urmez aceste sfaturi, dar intr-o zi in iunie, un imbold care nu pleca neaparat din precautie sau anticipare ci mai degraba din lipsa de activitate, m-a facut sa imi pun cv-ul online.

Atunci am inceput sa merg la interviuri. Nu stiu nici acum ce intuitie de moment m-a facut sa dau un raspuns care nu l-as fi dat in mod normal la o intrebare la un interviu, raspuns care a facut pana la urma diferenta intre un contract pe o perioada determinata si un contract pe o perioada nedeterminata. Cativa din colegii mei cu contracte pe perioada determinata nu au putut sa il prelungeasca si s-au trezit fara job in urmatoarele luni.

Nu stiu ce alta intuitie m-a facut sa aleg jobul asta. A fost o decizie luata mai mult pe baza unui presentiment despre viitoarea sefa decat pe argumente legate de ce voi face, pentru ca din toate joburile, la acesta am avut cea mai vaga descriere. Dar am ales bine si mi-a placut ce fac.

Cu cateva zile inainte de a incepe sa lucrez a inceput si criza.

Noroc a fost si gasirea apartamentului in care stau, norocul de a da peste un coleg care urma sa se mute, care a fost mai mult decat corect. La doua luni dupa ce mi-a cedat apartamentul a gasit un post mai bun in Germania si a trebuit sa se mute iar din Luxembourg.

Imi amintesc ziua in care m-am mutat, linistea, privelistea de pe fereastra. In prima luna am dormit pe o saltea gonflabila care nici macar nu avea pompa. Imi lua un sfert de ora sa o umflu si in primele doua seri nu am reusit sa ii inchid supapa cum trebuie asa ca m-am trezit noaptea pe podea. Dar cu toate astea am dormit bine si aveam senzatia unui nou inceput asa ca pe telefon mi-am pus logo-ul "New beginning" si de atunci a ramas asa.

De cand stau aici (si chiar si inainte) am auzit adesea despre Luxembourg ca e un loc intunecat in care ploua prea mult, e frig si e urat, ca e prea mic si nu ai activitati, ca oamenii sunt reci, increzuti si se gandesc doar la bani. Ciudat e ca cei care spun asta continua sa stea aici, se plang si atat. Nu se intorc in tara lor, nu isi cauta de lucru in tari mai calde si motiveaza asta cu faptul ca nu ar avea acelasi salariu.

Eu fac parte din oamenii cu pareri opuse. Da, ploua mai mult dar cand e soare e extrem de frumos, e aerul curat si daca te interesezi putin gasesti mereu activitati. Aici am invatat de fapt sa apreciez soarele si vremea frumoasa. Sunt salarii mai mari dar sunt si chiriile mai mari si viata costa mai mult. Da, e mic dar are imprejurimi superbe. Iar oamenii sunt peste tot la fel in ceea ce priveste banii...

Dar cel mai important, lucrul care ma face sa vreau sa raman aici e ca niciodata pe strada, in locurile cotidiene (cu exceptia ministerului imigrarii) sau la job nu m-am simtit o straina. Poate ca e si asta o chestiune de noroc, dar intr-un final ce conteaza e ceea ce simt in general.
Si simt ca as mai sta multi ani de-acum incolo. Sper sa reusesc.

Barcelona

2010-03-11T13:37:00.000-08:00

Cu puţin timp înainte de a ateriza la Barcelona am descoperit pe mp3 player melodia de mai jos, care, deşi cântată în bască, s-a armonizat cu starea mea sufletească şi a însoţit subtil şi liniştitor acest weekend lung pe care îl aşteptam de 4 ani.

Abia atunci când vocea a început să cânte am observat că pe fereastra micului avion începuse să se zărească Mediterana şi oraşul coasta însorită, o Mediterană de un turcoaz primăvăratic. Pe geam încă mai erau doua cristale de gheaţă, pe cer doi norişori şi dedesubt apa. Nu observasem niciodată până atunci că din avion valurile şi vapoarele par statice.

Abia în acel moment am realizat că sunt în vacanţă zburând într-un Bombardier Q400 de mărimea unui autobuz deasupra unei zile cu soare, deasupra tuturor grijilor şi a tuturor gândurilor de iarnă lăsate departe, în Luxemburg.

In Barcelona am avut două zile în care am murit de cald şi trei în care am murit de frig. Când am ajuns la Sagrada Familia ploua, dar chiar şi aşa, pot spune că în viaţa mea nu am văzut o catedrală mai frumoasă decât acest şantier de o sută de ani.M-am lăsat purtată de un cunoscător în farmecul oraşului, în parcul Guel, în casele construite de Gaudi, pe plajă, prin cartiere bune şi cartiere cu străzi înguste unde rufele atârnau dezordonate la ferestre, prin portul plin de pescăruşi şi prin grădinile de la Montjuic şi peste tot ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost culoarea.

Culorile Spaniei sunt vii de la exterioare la interioare, de la tacâmuri până la magazinele de haine precum Desigual în care am avut senzaţia că ochii nu mă mai ascultă.

Mi-a rămas în minte albastrul, de la mare, cer, port până la picturile perioadei albastre a lui Picaso şi, mai ales, când am coborât cu liftul în casa Batllo. Prin geamul cu sticlă denivelată se vedea doar albastrul mozaicului de pe pereţi şi am avut ciudata şi impresionanta senzaţie de scufundare acvatică.

In ultima zi acolo a nins şi tot oraşul s-a blocat. Toată lumea ieşise. În sfârşit au fost mai mulţi localnici pe străzi decât turişti. Unul ne-a rugat să îi facem o poză cu zăpada. In 20 de ani nu ninsese decât de două ori în Barcelona şi niciodată atât de mult. Poliţiştii se hilizeau fotografiindu-se unii pe alţii cu maşina poliţiei plină de zăpadă.

A doua zi a ieşit soarele, în oraş s-a reluat cursul normal al vieţii. Doar noi am plecat.

Pana unde poti sa mergi

2010-02-22T14:55:00.000-08:00

De dragul limbii lui Goethe?

Pai dupa ce mi s-a sugerat subtil ca minunata noastra companie ca parte a unui mare grup german are un buget minuscul de training, a trebuit sa merg pe varianta ieftina ca toata lumea de rand: centru national de limbi straine.

Asa ca am mers pana la Glacis, m-am plimbat pe coridoarele pline cu oameni de toate culorile, varstele si conditiile sociale (aproape toate) am ajuns in sfarsit la primul meu curs pe care il asteptam cu nerabdare in sala cu frumosul nume Berlin. Trerbuie sa fie semn bun, imi ziceam eu.

Proful mi-a aratat din prima clipa ca e mai ametit decat mine. Incurcase foile cu listele de participanti. Ne-a intrebat de vreo trei ori ce grupa suntem (credea ca suntem grupa de incepatori, iar noi eram chipurile avansati).

Am avut proasta inspiratie de a ma aseza in prima banca. In stanga mea s-a asezat o femeie imbracata in toate culorile curcubeului (si nu e o figura de stil), iar in fata s-a asezat proful.

De ce o fi simtit nevoia sa stea asa aproape de studenti, nu stiu, dar nici acum nu mi-a iesit din nas mirosul de usturoi si ceapa pe care il emana de cate ori deschidea gura.

Si partea sadica: cursul tine o ora si patruzeci de minute in care NU A TAACUT ;((.

Nostalgii de la bloc

2010-02-07T21:53:00.000-08:00

In seara asta, ascultând melodii de omorât emigranţii de-ale lui Crişan, Dorobanţu sau Gică Petrescu, m-a pălit (da, ăsta e verbul cel mai potrivit) o nostalgie pentru locurile în care am stat mai mult timp şi pe care le-am părăsit.
Privind aşa pe geam la firma albastră de la hotelul Pontevechio care se vrea de 4 stele, în contrast cu clădirea dărâmată a fabricii de bere "Henri Funck" de la care au căzut întâi ambele "N"-uri apoi şi alte litere, parcă mi-am amintit de luminile de pe strada mea din copilărie.

Erau anii 90 şi la restaurantul Diana erau nunţi in fiecare sâmbătă seara. Dacă pleci, vreau să vin cu tine... se auzea de la restaurant până la etajul doi, apoi de la câte un beţiv ieşit în faţa blocului. Era vremea în care citeam cu lanterna sub pătura, când mă holbam ore în şir la un poster cu delfini (Le grand Bleu) decupat dintr-o revista Pif et Hercule. Era vremea în care alergam pe esplanadă şi în care ştiam încă să merg cu bicicleta, încât mă aventuram chiar şi în fântâna arteziană veşnic fără apă din centrul marelui municipiu de 30.000 de locuitori, acum rămaşi doar jumătate probabil.

Ciudat era că în nopţile alea cu nunţi la Diana îmi plăcea să mă holbez pe geam pe muzica lui Crişan şi mi se părea că Paşcaniul şi mai ales zona din faţa blocului era centrul universului. Ii spionam pe vecini, ştiam fereastra fiecăruia, uneori lumina unei oglinzi destinată cuiva de la scara alăturata ajungea la mine pe perete. Cunoşteam fiecare castan şi maşină din parcare, fiecare stâlp de iluminat, gardul verde care înconjura micile iazuri de verdeaţă în care mi-am rupt rochia preferată, leagănul în care mi-am spart capul, pietrele în care mi-am julit genunchii ani la rând, fiecare bucată de pavaj...

Pe esplanada construită de Răţoi (cu moaca lui de pupăză cum spunea o prietenă), cel mai longeviv primar din ţară, de prin anii 80, se derula în fiecare seară acelaşi spectacol, aceeaşi copii jucând prinsa, tinerii stând pe marginile rondurilor de flori, făcând comentarii nesimţite, femeile căutându-şi copiii, ocheade şi bârfele: cine cu cine? Toată lumea ştia pe toată lumea.

Oraşul se termina undeva dincolo de parcul în care mă duceam în liceu cu băieţii pentru că ştiam că ai mei nu călcau niciodată pe acolo. De altfel, după ce Diana a devenit falimentar şi a fost transformat într-o consignaţie, formaţia cred că s-a mutat la restaurantul din parc.

In parc, tinerii se ascundeau pe după arcadele părăginite de la fostă casă a lui Sadoveanu, marea personalitate a oraşului, fiul dintre o răzeşă şi un boier, cu vederi destul de clare comuniste (dar nimeni nu ne spunea asta pe atunci). De acolo se cobora pe o costişă până la lacul Peştişorul cu insuliţa unde mirosea teribil în verile secetoase. Când au schimbat apa lacului într-o vara cu scopul de a-l curăţa, au lăsat două luni lacul secat. Algele, gunoaiele de la restaurantul de pe ponton, sticlele şi ambalajele aruncate de adolescenţei care veneau să se sărute pe insula s-au copt bine la soare emanând un miros care l-a acoperit pe cel al fabricii de drojdie de bere.

Ciudate amintiri olfactive mai am legate de oraşul ala: mirosul fabricii de drojdie de bere, mirosul de benzină din Dacie iarna, al gunoaielor cărora li se dădea foc de fiecare data cu explozii de spray-uri neconsumate, al florilor pe esplanada, mirosul de iasomie de la primul meu sărut, de asfalt ud, de covrigi calzi şi de zăpada.

Ciudate senzaţii vizuale mi-au rămas în minte: a răsăriturilor printre blocuri pe care le prindeam uneori în drum spre liceul aflat „în deal”, dincolo de cele vreo 200 de trepte terminate cu un monument de lemn în formă de furculiţă: Poarta soarelui, imaginea trenului plecând spre mare noaptea, din care se vedeau străzi cu case, lumina felinarelor şi mai ales griul blocurilor...

Nu mă voi întoarce.

And years shall run like rabbits ...

Ocupatii de tren

2010-01-24T13:26:00.000-08:00

De mult nu am mai avut timp sau inspiraţie să scriu, dar weekendul asta mă plictiseam în tren aşa că am pus pe hârtie şi apoi pe blog, pe care aş fi vrut să îl readuc la viaţă, o serie de gânduri aşa cum mi-au venit unul după altul...

În momentul în care scriu aceste rânduri tocmai am primit un sms. Ştiu de la cine e şi ce cuprinde : « Bun venit în Franţa. Tarif… ». Casele au devenit uşor mai sărăcăcioase, cu faţade mai puţin îngrijite, câteva zone industriale, câteva sate de frontalieri. Am intrat din micul ducat în marea republică şi se simte.

Aseară am vorbit cu Geanina, una din studentele care au poposit ca Erasmus pentru un semestru la Metz şi căreia îi aparţine şi sintagma „We’ll always have Metz”. Tot ea mi-a spus şi că originalul „We’ll always have Paris” e din Casablanca, dar cum am eu obiceiul să fac câte o gafă, o asociasem cu un film foarte nou şi banal. Măcar îmi rămâne orgoliul că nu am căutat pe Google şi de a-mi asuma lipsa de cultură cinematografică şi de inspiraţie.

O frază atât de scurtă mi-a adus în minte multe dintre amintirile cu care îmi hrănesc insomniile. Sunt insomniacă de când aveam 10 ani şi probabil eram şi înainte dar nu ştiam ce înseamnă. Singura perioadă în care am dormit mult si bine a fost pe când făceam naveta de la Metz la Luxembourg. Pe atunci adormeam aproape imediat cum mă aşezam undeva confortabil chiar şi pe canapeaua unor prieteni când ei făceau conversaţie în jurul meu, la telefon cu prietenul şi în situaţii şi mai penibile pe care nu vreau să le menţionez. Dar face din parte din a fi eu, Oana, când te aştepţi mai puţin fac ceva memorabil sau uit ceva esenţial sau dau curs unor gânduri neaşteptate care îi fac pe alţii uneori să râdă, alteori să se crucească... mai mult sau mai puţin flatant.

Trenul trece acum prin Thionville. Se vede catedrala gotică de un galben înnegrit de la fumul zonelor industriale din jur. Nu îmi place Thionville. E un oraş cu o populaţie uşor îmbătrânită, cu chirii mai mari decât te-ai aştepta pentru ce oferă, unde oamenii stau pentru a pune un ban deoparte pentru că e doar la 20 de minute de Luxembourg, unde lucrează mare parte din ei. Cu toate astea, ei fac adeseori o ora pe drumul spre muncă, oameni obosiţi de trezitul devreme şi de timpul pierdut în ambuteiaje şi cărora le mulţumesc. Toţi cei care lucrează în Luxembourg nu ar încăpea în ţara asta atât de mică şi chiria mea ar fi şi mai mare decât este.

Trenul merge spre Metz. Un poliţist îmbrăcat în civil cu o banderolă Duane pe mână, ia la întrebări un domn bine cu un diplomat din spate. Unde lucrează, unde locuieşte, unde se duce? Îl percheziţionează. Mă îngrijorează. Ce caută? Şi vineri am auzit că poliţia instalase filtre pe autostrada spre Franţa. Un criminal? Trec la o doamnă care se uita îngrijorată. Îi arată legitimaţia. Arată ca cele din filmele americane. „C’est la loi, Madame”. Îi iau plasa cu cumpărături la control. Ça c’est de Luxembourg? Non, ça c’est d’Italie. (nu văd la ce se referă deşi aş muri de curiozitate să aflu).

Mă uit la sacoşa mea de hârtie neagra în care mi-am pus lucrurile de schimb pentru week-end şi în care fusese cadoul lui Adi de Crăciun. Nu încăpuseră în geantă şi sacoşa asta de hârtie lăsa impresia că vin de la cumpărături.

Am ajuns la Metz, trec pe lânga porţile Germaniei şi pe lângă zidul vechi de apărare. Un bărbat îşi plimbă labradorul în pădurea din jur.

În adâncul sufletului îmi doresc să mă fi perchezitonat şi pe mine, să fac conversaţie să le explic de unde vin, unde locuiesc, cum am ajuns în acest tren. Pun pariu ca ar găsi povestea mea mai interesantă decât a doamnei din faţă. Apoi aş fi murit de râs dacă s-ar fi uitat în sacoşa mea şi ar fi dat peste chiloţii mei. Iar dacă s-ar fi gândit să se uite în geanta mea aveam deja o frază pregătită: Allez-y, Monsieur, bonne chance.

Adevărul e că aş fi fost emotivă sau timidă să le fi spus asta, dar şi că, dacă mi s-ar cere cumva, nu aş putea enumera nici jumătate din lucrurile care le am în geantă.

Am ajuns la în gara de la Metz, cea construită de germani cu statuia regelui ce era mutată în funcţie de ocupaţie ba cu faţa spre Franţa, ba spre Germania. Una din cele mai frumoase gări din Franţa, mândria Metz-ului, gara din care plecam la 7 în fiecare dimineaţă.
Gara asta îmi aminteşte de seara caldă şi perfectă de mai când am plecat spre Nice şi de seara rece si ploioasă când m-am întors de la Frankfurt în Metz şi când am luat pentru prima şi ultima oară un taxi acolo. Eram bucuroasă că semnasem contractul de închiriere pentru apartamentul din Neudorf, vorbeam cu mama la telefon. Se termina o lună de umblat după apartament şi de griji. O situaţie care se rezolva la fix, când te aşteptai mai puţin.

Trenul se mişcă, plecăm spre Nancy iar pe mp3 player am ajuns la Seems so long, Nancy...

Voi începe să citesc. Iar mişună poliţia prin vagoane. There’s something rotten in Moselle.

Anotimpuri

2009-10-05T14:17:00.000-07:00

A trecut aproape un an de cand am venit in Luxembourg.

In mai aveam impresia ca Luxembourg-ul e cel mai frumos loc din lume. Acum e doar o mare balta. A inceput chestia aia cu o zi soare, sapte ploaie. Au inceput sa se coloreze padurile.
Fin septembre, l'été tourne court. Prea brusc, mult prea brusc a venit vremea rea. In schimb l'am descoperit pe Souchon.

Duminica cu paranormal

2009-09-27T03:03:00.000-07:00

Dimineţile superbe de duminică cum e aceasta, cu soare şi adieri uşoare de vânt îmi provoacă mereu uşoare stări de diconfort din două motive: în primul rând aceste zile trăiesc mereu în umbra zilelor de luni care urmează şi în al doilea rând îmi amintesc de faptul că nu am cu cine le împărţi.

Pe la ora 11 îmi doream să mă sune Adi, când deodata telefonul fix începe să sune şi să clipocească. Răspund bucuroasă, şi spre surprinderea mea, vocea de la telefon începe să îmi vorbească în franceză, şi la fel de surprinzător, pronunţându-mi numele aproape corect.
„ C’est monsieur x du cabinet ...” Ce naiba, ce cabinet, la ora asta, duminică? Fie m-a dat cineva in judecată, fie mă anunţă că iar mi-a expirat permisul de muncă.
„Avem o veste bună pentru dumneavoastră.” Pfiu, ce uşurare.

Am stat vreo 3 minute ascultând pe cineva care nu se mai oprea, fără să am ocazia să-l întrerup. În aceste 3 minute am aflat că sunt fericita câştigătoare a unui concurs la care nu am participat, mai precis a unei consultaţii telefonice gratuite cu un .... clarvăzător. Situaţia era de un penibil greu de explicat, încât am rămas prostită, mă uitam pe geamul de la balcon si dintr-o dată soarele nu mi s-a mai părut deloc deprimant. Mă întrebam dacă nu sunt la o farsă la radio. Dar dacă aşi fi, aş avea răgaz să vorbesc ca să am şansa de a spune o prostie. Sau poate am plonjat într-un straniu univers paralel în care astfel de îndeletniciri precum clar-viziunea sunt chestiuni serioase, universal acceptate precum un abonament la internet.
La capătul celor 3 minute vocea de la telefon (a se preciza că era barbat precum părea a fi şi domnul cu care urma să intru în contact pentru a avea consultaţia), se pare că aştepta ceva de la mine pentru că s-a oprit. Apoi a bătut un apropo: „Aşa că, dacă doriţi să ştiţi ceva despre sănatatea dumneavoastră sau altcevam, vă pot pune in contact cu domnul clarvăzător pentru a vă exercita dreptul...”.
„ Nu merci, nu mă interesează deloc.” Şi s-a prins imediat, nu a mai insistat, mi-a zis un „Bonne journee” şi a închis...

Se pare că diferenţa dintre ăştia de aici şi ţigăncile care se ţin de tine să-ţi ghicească în palmă e una de marketing: aici îţi ofera un cadru legal: „suntem de la cabinetul x, situat în cutare cartier...”, îşi dau seama când nu faci parte din target-ul lor şi nu mai pierd timpul cu tine şi îţi vorbesc într-o limbă corectă ca să îţi lase impresia că sunt normali.

Momente intense in Berlin

2009-07-09T11:45:00.000-07:00

Cum spuneam in postul anterior, am avut parte de cateva momente care au avut un impact destul de puternic asupra mea la care si azi mai meditez.

Spre exemplu, as putea spune ca am vazut de trei moartea in forme mai mult sau mai putin stilizate: o data in prezenta unei paduri de paralelipipede gri de beton in plin centrul orasului in locul numit generic Memorialul evreilor, o data in cripta Domului in prezenta unor paralelipede de plumb impodobite cu statui si flori uneori aurite si ascunzand familia de Hohenzollern de la regi la copii care nu au apucat si a treia oara voluntar aici, moment pe care, desi nu am recunoscut, il regret pentru ca, manata de curiozitate, am uitat sa imi pun probleme de etica si umanitate. Dar asta e o alta discutie pe care prefer sa o port in privat cu cei interesati pentru a nu scormoni anumite temeri sau tabuuri ale altora. Oricum, concluzia e simpla: vrem nu vrem toti ajungem acolo si n-ar strica sa constientizam un pic si sa ne bucuram de ce avem.

Dupa aceste experiente lugubre a urmat intalnirea cu omul.
Stateam la coada la Charlottenburg, castel in stil rococo, bombardat la razboi si reconstruit (cam ca toate cladirile importante din Berlin). Ma pregateam sa ii platesc biletul unei doamne baietoase cu parul foarte foarte scurt, cand un nene cu casca de bicicleta trece cu bicicleta si cu nonsalanta pe langa noi, pe langa paznici si da sa intre in castel.
Dintre toti angajatii doar doamna din fata mea a luat pozitie. A strigat dupa el sa se opreasca dar omul s-a facut ca nu aude. A fugit dupa el nervoasa. Omul s-a intors si dadea senzatia ca vrea sa plece asa ca tanti a facut un pas sa se intoarca la postul ei. Dar individul a lasat bicicleta in holul de la intrare si s-a intors la vizita, evident trecand iar de paznici si fara bilet. Atunci femeia, nervoasa, a luat bicicleta si a azvarlit-o afara si s-a dus iar dupa omul cu bicicleta.
Omul a venit inapoi, ea boscorodind in urma lui dar bucuroasa ca l-a scos din castel. Cand barbatul nu si-a mai vazut bicicleta s-a intors si, de fata cu toata lumea, si cu doua matahale de paznici, a pocnit-o. Pocnitura s-a auzit tare si afundat. S-a facut brusc liniste. Apoi el a plecat nestingherit iar ea a ramas socata si tremurand. Cand s-a intors la scaunul ei, eu inca mai aveam cartea de credit in mana. I-am spus ca nu ma grabesc si ca o astept sa se calmeze. Am facut o observatie urata la adresa matahalelor care stateau de decoratiune si inca nu se sinchiseau de cele intamplate, si am asteptat. Intre timp femeia si-a mai revenit si a dat sa imi ia cardul din mana, apoi dintr-o data s-a razgandit: " Stiti ceva, ia luati doua bilete gratuite. Trebuie sa fac o fapta buna azi sa ma calmez."

Asa am intrat gratuit la Charlottenburg:

Si, in sfarsit, am ajuns si la socul diferentelor culturale :P. Eram pe langa Parlament care e chiar la doi pasi de cel mai important monument din Berlin, simbolul care apare pe toate ghidurile turistice, ziare, pliante, etc. Adica Poarta Branderburg:

Si cum spuneam ne aflam la Parlament de unde se vedea si poarta. Langa noi un american se holba si poza de zor o bucata de zid. Adi, citind ce scria dedesubt, i-a spus ca nu era din Zidul Berlinului ci facuse parte din granita cu Polonia si fusese daruit simbolic de polonezi. Americanul a facut un AAA... lung si, vazand ca suntem sociabili a prins curaj si ne-a intrebat: "But, do you by any chance know where is the other monument... the... Bla... Bru... Bloomberg Gate?" L-am scos din rahat si i-am spus cum se cheama de fapt si i-am si aratat-o cu degetul. "AA... Ok. I just wanted to be sure."

A doua zi am gasit printre canelele TV Bloomberg Television si inca ne mai pufnea rasul.

Intre est si vest

2009-06-28T11:46:00.000-07:00

Au trecut cateva zile de cand m-am intors din Berlin si inca sunt sub impactul emotional al celor cateva zile petrecute acolo si abia acum m-am dezmeticit suficient sa astern amintirea lor aici.

Ca in cazul multor locuri care mi-au placut la nebunie (inclusiv tara in care ma aflu) am primit multe sfaturi sa nu ma duc acolo, multe opinii exprimand dezinteresul: Ce poti sa faci in Berlin? Ce cauti acolo? E frig. Tie chiar nu iti place soarele? etc. Mai are sens sa spun ce nationalitati sau personalitati aveau cei care au formulat astfel de pareri?
Dar evident ca nu sunt eu genul care sa ceara idei de vacanta fr..., pardon, colegilor.

Asa se face ca pe data de 19 iunie la ora 7 dimineata doua avioane aterizau la Berlin. Unul venea din Europa de Est la Tegel, aeroportul din Vest si celalalt venea din Vest la Schonefeld, aeroportul din Est. In fiecare din ele era cel putin un roman plin de curiozitate si cu o valiza de maxim 55 cm x 40 cm x 20 cm, indreptandu-se spre acelasi hotel.

Cand vii dintr-o tara francofona sau bogata sau mica sunt cateva lucruri care te socheaza la primul impact cu Berlinul: in primul rand strazile largi, lipsa aglomeratiei din mijloacele de transport la ora 8 dimineata, lucruri care iti dau de inteles ca ai cam uitat sensul cuvantului "spatiu".
Al doilea lucru, oamenii. Iti dai seama ca oamenii se imbraca mai modest, sunt mai calmi, vorbesc germana, nu iti zambesc fals, nu iti imbuiba capul cu tot felul de eufemisme, nu se supara ca nu le stii limba si iti ofera ajutorul cand te vad pierdut. Mi s-a intamplat de 3 ori ca un angajat al societatilor de transport in comun care ne-a vazut cu harta in mana sa ne intrebe unde vrem sa mergem sa incerce sa ne explice chiar in engleza stalcita si sa ne dirijeze. Chiar daca asta era jobul lui, nu am vazut nicidecum privirea aceea de Priviti-ma, va ajut. Iar atunci cand ni s-a facut un serviciu intr-un restaurant sau magazin nu am fost intampinati de fete ranjite, nici de politeturi inutile si false.

Al treilea lucru, iti dai seama ca ai cam uitat si sensul cuvantului "ieftin".

Cand vii din capitala Romaniei, bineinteles primul lucru care te socheaza e tot senzatia ca ai unde sa respiri si iti dai seama ca ai uitat ca exista si orase nesugrumate de trafic. Iti dai seama apoi ca pe alocuri Berlinul aduce a Bucuresti, un Bucuresti reconditionat, cu blocuri comuniste din care s-a eliminat orice urma de gri, mai bine facute si mai aerisite. Exista pe alocuri aceeasi amestecatura intre nou si vechi ca si la noi, alei cu tei si plopi si cladiri cu iz mai central european.

Dar cand privesti atent iti dai seama ca Berlinul e, mai presus de orice, un oras care a fost distrus si reconstruit, un oras calcat de multe ori in picioare si cu urme puternice ale trecutului.

E suficient sa privesti urmele de zid, poarta Brandenburg, locul prin care trecea odata zidul, poduri vopsite cu o culoare pana la jumatate si cu alta de cealalta parte sau case care aveau intrarea in Vest si ferestre care cadeau in Est cum e Mauer Museum si sa iti dai seama cat de mici pareau enormele diferente dintre Est si Vest.

Mi-ar lua mult timp sa povestesc toate intamplarile din Berlin cu semnificatie nu doar turistica acum pentru mine. Cu siguranta vor exista multe posturi pe blog despre lucruri ce ma leaga de Berlin, mai multe chiar decat cele cu Vienna. Deocamdata astept un DVD cu restul de poze. O prima parte se afla aici.

Lumea vazuta printre femei si striperi

2009-05-29T12:10:00.000-07:00

In urma cu ceva vreme am fost la un show Chippendales cu doua prietene si abia azi ma mananca limba (sau degetele pe tastatura) sa scriu despre el.

La inceput nici nu am crezut ca sunt ei, adevaratii. Show-ul a fost gratuit, bautura gratuita (in genul de bar in care o cola e 8 euro), spatiul mic iar toata lumea se pare se astepta la niste barbati cel putin la fel de inalti ca brutele care pazeau intrarea de restul tagmei masculine. Dar, dupa o analiza amanuntita cu filmulete si poze de pe site-ul oficial, am ajuns la concluzia ca ei sunt. I-am indentificat dupa calitatile artistice si amprenta personala a show-ului pe 4 din ceata de 30 de striperi.

In seara aceea am vazut o gloata de femei transpirate, cu mintea tulburata de bautura dar care nu isi pierdusera curiozitatea si 4 barbati care fusesera instruiti (probabil tot de o femeie) sa stimuleze cele mai comune fantezii ale femeilor. Nu prea credem ca o ceata de femei poate fi asa inspaimantatoare. Imbranceli, urlete, una din ele era sa cada peste mine de pe o masa pe care a si rasturnat-o...

Dupa astfel de momente, vazandu-le pe fetele pe care le asezau pe scaun, le invarteau intr-o mana sau le atingeau fara jena, unele tremurand fie de extaz, fie de mirare, fie de teama de a se trezi fata in fata cu o personalitate a lor nemaivazuta pana atunci, mi-a venit in minte intrebarea care nu ma preocupase niciodata pana atunci: Ce vor femeile de la un barbat?

Nu stiu de ce, dar am ramas cu impresia ca mintea complicata feminina se decide mai greu, ca e stimulata de contraste, ca dorintele femeilor in materie de barbati se intind intr-un spectru mult mai larg. Incep sa ii inteleg pe bietii de ei de ce sunt atat de derutati. In seara aceea mi s-au perindat prin fata, dand obraznic si simpatic din fund, majoritatea fanteziilor mele mai ales cele din adolescenta, fantezii foarte comune de altfel, sau nu ar fi devenit clisee: tipul aventurierului gata oricand sa o salveze pe domnita cu decolteu si cu fuste largi, tipul militarului cu piept bine facut si zambet din ala ca la 18 ani care vine sa se odihneasca in bratele iubitei, tipul din Matrix care se da peste cap, face niste tumbe apoi ateriteaza deasupra ei (e drept ca blonda care a ales-o se uita ca proasta dar nu conteaza), tipul marinarului galant care le ia pe fete la dans sa le promita apoi ca le va scrie din fiecare port (dupa o vizita la bordelul local despre care nu trebuie sa stie totusi domnisoara eleganta).

Oare ma insel eu sau la striptease feminin protagonistele nu trebuie sa joace atatea roluri? Cliseul e cam unul singur: o jartiera, un sutien in aer, un dans la bara sau dintr-un tort, niste sani si apoi nuditate totala.
Ei, femeilor nu li se permite sa vada chiar tot, mai trebuie sa ramana si o urma de mister ca de... si asta face parte din stimuli. Trebuie sa se multumeasca cu bratele puternice, feselebine conturate, zambetele care dau pe spate si cu combinatii cel putin ciudate dar care au totusi succes ca de exemplu negrul in costum de scotian si cu batic de pirat in cap.

Astept cu interes revenirea si atunci promit ca nu mai uit camera foto acasa...

Miercuri treispe

2009-05-13T10:54:00.000-07:00

Cand ai o zi ca cea pe care am avut-o eu azi ai impresia ca ziua de ieri a fost acum vreo cateva luni.

Lasand deoparte chestiile de la serviciu care sunt oarecum plictisitoare si nu am chef sa le detaliezi as spune ca azi am invatat destule ceea ce face ziua sa nu fie pierduta.

- O zi care incepe bine nu se continua intotdeauna bine.
- Orice lucru, chiar si un mp3-player trebuie curatat din cand in cand de urmele trecutului, altfel te trezesti in mai ca asculti colinde.
- Daca ai o saptamana de soare in Luxembourg probabil urmeaza doua de ploaie.
- Daca intalnesti romani pe strada e mai bine sa te faci chinez decat sa incerci sa porti o conversatie pentru ca asta evita privirile care exprima un fel de "asta vrea sa imi fure jobul". Chiar si asa e bine sa aduci repede in discutie faptul ca ai un job la o companie serioasa...
- Cand dai peste persoane ca cele de mai sus, nu iti fa griji, vine si reversul: se poate ca in orice moment sa intalnesti o unguroaica mult mai comunicativa si care sa insiste sa vorbiti in romana...

O chestiune de alegere

2009-04-03T12:03:00.000-07:00

Am fost sambata trecuta la Invitation aux musées, adica weekendul cand intrarea e libera. Nu am vazut decat doua ca de, vizitatul muzeelor poate fi epuizant mai ales cand petreci 3 ore in unul singur si nu il mai termini.

Preferatul meu a fost intotdeauna Musée d'histoire de la ville de Luxmebourg, care pe langa cele cateva etaje de istorie pline cu machete, filmulete vechi, fotografii si tot ce poate pune in valoare un astfel de oras mai are si o expozitie temporara. Anul acesta tema e Croyant ou non croyant. Ce m-a socat insa a fost ca nu am putut intra in muzeu inainte de a ma intreba: "Eu care din astia doi sunt?" Asta pentru ca intrarea in muzeu era compusa din doua usi si oricat ai fi ignorat instinctul de a ignora semnificatia de a intra pe o usa sau alta, nu prea s-a putut.

Odata intrata, alta alegere. Ghidul nu m-a lasat sa inaintez spre expozitie fara sa ii spun care din cei doi sunt. Asta pentru ca intrarea se facea insotit de un stick USB care trebuia introdus intr-o borna la care se completa un chestionar despre credinta si religii. Am ezitat si am intrebat: In ce sa cred? Si el mi-a spus: in orice: in Dumnezeu, in bani. A... deci e o chestie relativa... Dati-mi va rog din ala cu "croyant".

Dupa ce mi-am luat "stick-ul pentru crediciosi" desi e relativa chestiunea, a urmat un traseu printre marturii ale unor oameni despre rugaciuni, sarbatori si o expozitie cu obiecte de cult. In timpul chestionarului am aflat totusi ca spre deosebire de ceea ce cred romanii, lumea crestina nu se imparte in ortodoxi si catolici ci in catolici, protestanti si altii. Dar dat fiind ca expozitia a fost conceputa pentru spatiul franco-german, le scuz aceasta impartire.

Am apreciat foarte mult ideea. Pana la urma daca cineva are o parere, se simte credincios sau necredincios, de ce sa nu si-o asume si sa nu intre mandru pe usa. E drept ca la inceput e putin dezarmant. Pana si eu am stat sa ma intreb care o fi usa care se potriveste cu convingerile mele dar pana la urma toata viata e o chestiune de alegere. Am iesit in schimb cu mai multa initiativa pe aceeasi usa pe care am intrat chiar daca inauntru nu scria nimic pe ea.

La iesire am observat totusi ca multi ezita, ca unii trec repede sa nu ii vada nimeni... Mi-am zis ca daca voi avea timp, cum si asa duminica nu prea ai ce face pe aici ma voi duce sa iau la numarat oamenii care intra pe fiecare usa si daca e posibil sa pozez si reactiile >:).

3 probe de foc

2009-03-24T12:39:00.000-07:00

Azi autoarea unui blog care imi place mult mi-a trimis o invitatie de a scrie despre un subiect : 3 probe de foc intr-o relatie, si o sa-i dau curs nu pentru ca este un concurs in joc ci pentru ca e prima data cand primesc o asemenea invitatie flatanta. Un al doilea motiv e o aniversare care se apropie si care m-a facut sa meditez destul de des in ultima vreme la incercarile prin care am trecut...

La 17 septembrie 2005 la ora 8 seara, un autocar ce venea de la Bucuresti a oprit in intersectia din Pacurari. A urmat noaptea care mi s-a parut cea mai scurta din toate noptile in care nu am dormit deloc, o noapte plina de intrebari si nelinisti, de promisiuni, unele incalcate, si de sperante. A doua zi el a plecat la Barcelona cu o bursa Erasmus. Urmatoarea data cand ne-am aflat fata in fata a fost in aceeasi intersectie, cam la aceeasi ora pe 17 septembrie 2006.
Imi amintesc anul acela care a trecut atat de greu, pozele, visele de a veni acolo ramase neimplinite, telefoanele date la 11 noaptea iarna de la cabina din statia de taxi, de pe cartele internationale care nu mergeau niciodata, serile fierbinti cand imi scria din biblioteca si dimineata in care l-am sunat si mi-a marturisit ca a adormit pe canapeaua altcuiva (singur pe canapea). Toate astea par acum asa departe si se pare ca am trecut cu brio testul distantei si al timpului.

Dar cea mai grea incercare intr-o relatie mi se pare momentul in care, ca sa continui, trebuie sa ierti sau sa fii iertat cu toata disperarea si teama de a-l pierde pe celalalt. Timpul sau distanta se depasesc cu un telefon, un email. Dar sa recunosti ca ai gresit sau sa il primesti inapoi in brate pe cel ce ti-a gresit... pentru asta trebuie mult mai mult. Pana la urma toti suntem oameni si unele lucruri "sunt permise in dragoste si in razboi".
Eu am fost iertata cand mi-am pierdut cumpatul, cand din prea multa curiozitate am furat parola de la adresa de email sau cand mi-am bagat nasul in toate conversatiile lui. Si am iertat si eu chiar si atunci cand am stat o saptamana doar in Bucuresti iar dupa ce il asteptasem o zi, a ignorat rugamintile mele de a veni la mine si m-a facut sa mai astept 3 ore pentru ca el sa participe la un concurs al Academiei Catavencu la care "prietenele nu erau admise". Am iertat cu toate ca, asa cum spunea pe vremuri un cantec de la Vama Veche: "in dragoste indiferenta-i cea mai grea". Dar cum sa nu ierti cand celalalt se ghemuieste in tine si iti repeta de o mie de ori "iarta-ma, am fost un porc." :)

Oricum, dupa asa incercari grele prin care multi trec, unii renunta pe drum, dar daca ai ajuns undeva departe atunci nimic nu se compara cu bucuria de a primi o scrisoare de la sute de kilometri distanta, cu gustul sarutului dupa o perioada de dor sau cu o imbratisare de impacare.

Cum cica "stafetele" (nu imi place mie cuvantul "leapsa") se paseaza mai departe, il invit pe ultimul meu "follower" (se stie el) sa trateze subiectul intr-un mod mai umoristic pentru ca stilul meu e un pic mai siropos si mai a film cu Hugh Grant.

Portrete (2)

2009-03-21T13:54:00.000-07:00

Am o colega de vreo 35 de ani care arata de vreo 30. Blonda, supla, gusturi contestabile la imbracaminte dar care toata ziua nu vorbeste decat de regimul ei de slabit, de care dupa parerea mea nici nu are nevoie. Acest miraculos regim care ii garanteaza sa slabeasca 10 kg in doua luni e compus din prafuri proteice si o salata (salata in sensul de planta, da, aia verde). Dupa acest regim, chipurile ea va putea sa reinceapa sa manance fripturi si "frites" ca asa i-a zis ei "dieteticianul". Mie mi se pare o strategie a lui de a-si recastiga rapid clientii, dar asta e alta poveste.
Ideea e ca aceasta persoana al carui singur scop in viata pare a fi de a nu fi gasita necoafata si de a arata cu 10 ani mai tanara, a venit intr-o zi plangand ca la sedinta cu parintii a fost facuta de ras cu notele fiului ei, ca bietul copil nu e constiincios si nu isi face temele. Adica ce, e vina ei?
Atunci am aflat si eu ca are un fiu, prima data cand l-a mentionat si in trecut luam masa destul de des impreuna.
Ma intreb ce chef as fi avut eu de lectii daca maica-mea m-ar fi intrebat doar cum ii sta parul?

Intr-o zi un alt coleg de 'vreo suta de kile' a venit foarte entuziasmat si vesel la biroul nostru sa ne spuna ca va pleca in concediu doua saptamani si va deveni un om nou. Concediu medical, caci, urma sa isi faca o operatie in urma careia sa ramana cu doar 10% din stomac. S-a intors cu vreo 20 de kg mai slab si cu o tristete de nedescris, in ciuda tricoului roz bombon care ii atarna lalai pe el. A inceput sa ne descrie in amanunte sadice despre durerile operatiei dar, cel mai trist dupa parerea lui, cum nu mai poate manca, cum nu mai poate infuleca o halca de porc intreaga. Mda... mare tristete pe capul lui.

In alta zi o fiinta de vreo 60 de ani, fara complexe si cu o voce pitigaiata si atat de enervanta incat te face sa ai fantezii cu babe spanzurate, da peste mine in bucatarie.
"Dumneavoastra sunteti bulgara, nu?"
"Nu, romanca." Deja imi venea sa ii amintesc ca era a 5-a oara cand ma intreba acelasi lucru.
"AAA Pai stiti eu merg in Ukraina cu un convoi umanitar." Grozav, ma gandeam, acuma vrea sa imi arate cat e de filantroapa.
"Pai stiti, imi e atat de teama. O prietena mi-a spus ca acolo oamenii sunt asa saraci incat pot sa omoare pentru bani"
"Pai asta se intampla cam peste tot". Evident ma refeream la motivul crimei.
"Stiti, imi e atat de frica. Dar sper sa fie totul bine. Stiti, daca vreti puteti dona si dumneavoastra" si mi-a aratat un afis pe masina de cafea in care se dadeau detalii despre ce, cum si unde se poate dona.
"Ei, parintii mei au fost in Ukraina si nu au patit nimic." Evident ma refeream la vremurile cand amandoi erau someri si mergeau sa cumpere diverse lucruri din Ukraina pentru a le vinde in Ungaria si evident pe atunci situatia acolo era un pic mai gri ca la noi da nu cu mult mai mult.
"Poate parintii dumneavoastra cunosteau zona, vorbeau limba, dar stiti, imi e asa frica".
Nu mai suportam discutia absolut absurda asa ca am incercat sa ma eschivez cu un
"Vai... trebuie sa ma intorc la lucru".
Sefa mea imi spusese ca baba asta (belgianca) ajutase multa lume sa fie concediata, nu aproba orele suplimentare subordonatilor si bagase strambe oricui i se parea ei ca avanseaza prea repede. Era printre putine persoane de care mi-a spus sa ma feresc si asta insemna ceva pentru mine.
Acuma poza in binefacatoarea tuturor. Am aruncat o privire pe afis in care toata lumea era invitata sa aduca haine, jucarii sau produse de igiena iar la final "Be sure that everything will be delivered to the Easterns."
In fond pentru "vestici" noi suntem toti "estici", hoti, saraci, amarati si criminali. M-am gandit ca daca tot sunt "vesticii" atat de binevoitori sa dea ei.

Nu sunt atat de naiva incat sa nu imi dau seama de mastile astea, de cum unii se ghideaza doar pe aparente, de superficialitati. Dar sunt atat de naiva incat sa sper ca voi gasi in jurul meu oameni cu valori adevarate si ca voi putea profita de ei.

Vointa

2009-03-02T11:37:00.001-08:00

In toata viata mea pe langa mine a crescut o singura planta. Pe cand eram mica tot ce se aducea in casa se usca, indiferent de cata grija incercam sa avem. O vecina cu limba ascutita a venit odata cu ideea ca de vina e "doamna" care "nu le iubeste" (pe plante). Maica-mea s-a uitat urat atunci la ea, asa cum se uita cam toti "marangocii" la persoane inferioare dar privirea malefica nu a produs nici un deochi vecinei si atunci am inteles ca problema e alta. Si inca nu am aflat care.

Nici planta care am luat-o acum cateva luni nu a rezistat. In schimb este una care a supravietuit chiar si in casa mea. Anca o gasise la reduceri la Lidl-ul cel mai apropiat de Saint Quentin. Era singura cu o frunza un pic rupta, cazuta din ghiveci si a luat-o pentru ca "draga mica, daca eu nu o iau n-o s-o vrea nimeni". Mai tarziu planta s-a plimbat pe la mai multi romani din Saint Quentin. A fost martora a vreo 5 mutari, caci fiecare o lasa mostenire altcuiva.

Acum vreo doua saptamani i-am schimbat ghiveciul. Am pus-o intr-unul mai mare si deja radacinile incep sa se intinda dezmortite si sa isi schimbe forma vechiului ghiveci.

Categoric planta asta vrea sa traiasca si nu i-a trebuit mai mult decat mie sa se adapteze la un spatiu mai mare.

Tara mica, frontiere inguste

2009-02-21T15:17:00.000-08:00

Cateva zile de mare incarcatura emotionala au trecut asa, intr-o clipa. Si cum cuplul din care fac parte a rezistat in mare parte datorita diverselor mijloace de transport terestre sau aeriene am mai luat cate un autobuz sau tren si in cinci zile am trecut granita de vreo trei ori.

Prima data in Germania la Saarbrucken, loc in care mi-am adus aminte de intelesul cuvantului "ieftin". In Saarbrucken ne-a stat mai mult gandul la magazine decat la obiective turistice, mai ales ca orasul nu e unul cu adevarat turistic, dar a fost moftul cuiva sa puna piciorul pe pamant german. Am dat in schimb peste un magazin rusesc in care am intrat de curiozitate si de dragul nostalgiei, caci, in caz ca nu stiati un magazin rusesc seamana destul de mult cu unul romanesc. Pe langa muraturi, mirosul specific de alimentara, muzica si fetele clientilor nici vanzatorul nu a fost mai prejos. Am cumparat doar un ceai de cirese (care s-a dovedit cam slab) si ne-a afisat o moaca acra cum doar la noi intr-un nonstop de cartier poti savura.

A doua oara am fost la Echternach in "Mica Elvetie luxembourgeza". Practic e un oras in Luxembourg la granita cu Germania. Pe drum admirand casele "de la tara", am aruncat o privire pe harta si am vazut ca granita intre cele doua tari e pe un rau. La destinatie am vazut si raul si un pod asa ca am trecut din nou in alta tara... Dar Echternach-ul era mai dragut asa ca am facut-o pe turistii inca vreo cateva ore si apoi am mancat unde am gasit cel mai ieftin meniu: un gulas ce nu semana deloc cu cel din Vienna. Dar asta e... la foame mai comentezi?

A treia oara am luat trenul doar cat sa il conduc pe Adi la Namur. Pe drum tocmai citeam un articol despre o gara in Anglia unde din cauza traficului a fost interzis pupatul pe peron. Oameni nebuni... dar ca sa profitam de dreptul acesta pe care il aveam in Belgia (inca, desi nu m-ar mira sa apara si la ei astfel de reguli), ne-am sarutat in continuu vreun sfert de ora spre disperarea bosorogului de langa noi care s-a dovedit a fi si roman. Am stat inca doua minute dupa ce trenul lui a plecat si m-am suit in urmatorul spre Luxembourg. Belgia inca nu reprezinta pentru mine nici un fel de atractie. O fi Namur vestit pentru ciocolata dar... pentru mine are o gara plina de amintiri dureroase.

Uneori imi zic ca m-am saturat de trenuri, avioane, gari si aeropoarte. Numai amintiri urate in astfel de locuri... dar cumva o iau mereu de la capat. Cred ca va trebui sa ma obisnuiesc sa vad viata ca pe un sir lung de gari si trenurile dintre ele...

Bucataria

2009-02-09T11:57:00.000-08:00

Azi intr-un moment in care aveam nevoie de liniste m-am refugiat in bucatarie. Nu era nimeni.

Nu stiu daca am mentionat ca o parte importanta din viata mea se petrece intr-o cladire de metal si sticla, in forma de patrat gol la mijloc, numita generic 'The square'. "La cuisine" cum numesc ei incaperea cu un frigider, apa proaspata si o selectie de ceaiuri are un geam (un perete de sticla de fapt) care da in interiorul square-ului si e adesea cel mai linistit loc din mijlocului unui departament in care se vorbeste non stop la telefon.

In timp ce stateam acolo cu un pahar de apa in mana si privind ce se inampla in birourile de pe partea cealata a square-ului a inceput sa ninga cu fulgi mari peste Kirchberg si toate cladirile lui de sticla si metal... Undeva vis-a-vis se vedeau chelnerii pregatind mancarea la cantina, in halate albe si in acel moment s-a produs una din acele mici intoarceri in timp pe care eu le pun pe seama ninsorii.

Sala principala a teatrului national in 2005, in timpul festivalului de teatru evreiesc pentru care si acum am nostalgii. Scaunele erau puse pe scena si piesa se juca pe un spatiu restrans cu publicul la cativa metri. Actorii erau o trupa tanara din Resita, piesa era Bucataria lui Arnold Wesker.

Imi amintesc ca piesa a inceput cu un rock'n roll pe care actorii au inceput sa jongleze cu diverse vase, in mijlocul spectatorilor. Era despre un restaurant cu bucatari de mai multe nationalitati, era despre stresul care creste gradual pe parcursul unei zile si despre greselile umane.
Din pacate criticii nu au apreciat o piesa atat de energica scrisa de un autor britanic, jucata fara clasicismul ala plictisitor la care se asteptau... dar cui ii pasa cand majoritatea nici nu prea merge la teatru.

In timp ce eu rememoram un moment ramas in 2005 si probabil irepetabil, o colega a intrat vorbindu-mi intr-o combinatie de engleza si franceza despre cat de deprimanta e vremea si cum se distreaza parintii ei in Caraibe la soare.

Trecand inapoi spre birou, italienii erau in forma, germanii se certau si francezii se pregateau sa plece la masa...
Cand am iesit din companie totul era alb si traficul blocat total ca dupa orice zapada serioasa aici...

Intamplare cu telefoane

2009-02-07T12:17:00.000-08:00

Acum vreo doua saptamani am aflat ca LuxGsm la care eram abonata ofera un tarif special pentru angajatii companiei la care lucrez. Dandu-mi seama cat as economisi am data fuga la un magazin la persoana de contact pe care mi-a recomandat-o prima persoana de contact cu care am vorbit.

Dl. H cu care am discutat a facut un gest demn de mentionat in blog.
In primul rand s-a dat peste cap sa afle care e procedura. Dupa vreo 5 telefoane in franceza, engleza si luxembourgeza verdictul a fost urmatorul: se poate dar va trebui sa platesc telefonul in intregime, nu redus cum era datorita abonamentului. In plus ar trebui sa platesc dintr-un foc tot abonamentul pe restul de luni care imi ramasesera: 9 luni x 10 euro. Abonamentul la care voiam sa trec era gratis si mai oferea in plus tarife reduse.

Vazandu-mi fata total dezamagita a dat inca doua telefoane si a gasit pe un sef sa ii spuna ca pot rascumpara telefonul la pret redus. Sistemul aici cand iei telefon pe abonament este ca ti se ofera o reducere si in plus in platesti in mici rate lunare. Nu era o suma asa mare sa nu o pot plati dintr-un foc. In schimb chestia cu abonamentul platit dintr-o data... hmmm... nu prea imi convenea. Am spus ca ma mai gandesc si am plecat lasandu-l pe dl H. cu senzatia ca a pierdut jumatate de ora degeaba.

O saptamana am tot calculat, am facut statistici, grafice si a reiesit ca si asa tot as iesi mai ieftin la sfarsitul anului. Asa ca inapoi pe capul dlui H. Intai nu l-am gasit si am inceput sa ii explic colegului sau problema. In timp ce vorbeam am observat suferinta in ochii lui mai ales ca si pe mine ma durea capul sa ii explic asa ca am incetat explicatiile si l-am rugat sa imi spuna in ce interval orar sa revin.

La ora la care dl H. era din nou la serviciu am revenit. Servea doua doamne si am observat ca toti ceilalti colegi cunosteau deja ca eu sunt fata cu cerinte complicate si se fereau de contactul vizual cu mine. Intr-un final, dl H. a fost eliberat si amintindu-si problema a luat-o de la capat cu procedura. Slava Domnului, nu a trebuit sa ii repet tot pentru ca pe langa faptul ca era amabil avea si o memorie foarte buna. Inainte sa semnez plata m-a rugat sa astept sa mai dea un telefon.
Conversatia a decurs cam asa:
"Buna ziua. Ce mai faci?... ... ... (un set de abureli si complezente)... Ce mai fac copiii? ... Uite am aici o domnisoara care vrea sa treaca de la tariful standard la tariful pentru intreprinderi. Ti-am mai vorbit de cazul asta acum vreo 3 saptamani "
Evident persoana cu care vorbea era prea ocupata sa mai aiba notiunea timpului si sa isi dea seama ca nu trecuse decat o saptamana.
" Stii, ma intrebam daca mai trebuie sa plateasca tot abonamentul pentru ca data trecuta ai spus ca NU..."
S-a uitat la mine si mi-a facut cu ochiul.
"A... ok, perfect. O zi buna."
A imprimat repede contractul si m-a pus sa semnez (doar pentru telefon). Dupa care a scris cu rosu pe contract: Trecere de la tarif X la Y fara taxe suplimentare. Pentru detalii suplimentare sunati-l pe J, telefon *****.

I-am multumit si m-am carat imediat inainte sa sune J din nou si sa isi dea seama ca tocmai a fost aburit. Dl H. mi-a raspuns foarte mandru de el si de tehnica de manipulare prin telefon: "A votre service...".
Asa am scapat de a plati 90 de euro datorita unui angajat cu nume de neamt...

Si am mai invatat o lectie importanta: in viata nu toata lumea isi aduce aminte ce spune si daca spui cu suficient tupeu ca DA e NU sau ca NU e DA poti fi foarte usor crezut.
P.S.: J era nume de francez :P

Sunt in razboi

2009-02-03T13:49:00.000-08:00

Pentru multi oameni, mai ales cei care locuiesc singuri, se intampla macar o data in viata sa aiba parte de momentul acela infiorator in care vin acasa si realizeaza ca in locul pe care ei il considerau cu caldura "acasa" nu mai sunt singuri. Inspaimantatorul moment in care iti dai seama ca o prezenta mai mult sau mai putin malefica dar cu siguranta neplacuta iti bantuie casa...

Unii oameni fac fata cu brio momentului, dar pentru mine ar fi a nu stiu cata oara in viata cand am parte de el. O mica retrospectiva: cand eram mica noaptea ma ingrozea cam orice fel de miscare iar frunzele din copaci creeau umbre care se miscau. Macar prezenta disparea cu lumina dar solutia pentru mine era lipsa totala de lumina de sub patura.

Mai tarziu am colectionat de la gradinita niste vietuitoare si atunci momentul infricosator a fost trait de mama intr-o dupa-amiaza linistita de vara cand ma mangaia prin par.

Mai tarziu cand ai mei s-au mutat in Bacau aveam adesea impresia ca niste zgomote ciudate se aud in casa aceea. Pana in seara in care am intrat in baie si, aprinzand lumina am avut parte de momentul infricosator. Erau peste tot incercand sa se ascunda. Nu mult dupa, am avut parte de un documentar foarte linistitor pe Discovery care explica faptul ca gandacii de bucatarie sunt printre creaturile cele mai rezistente la insecticide si mai sunt si foarte puternici, putand suporta greutati enorme, ceea ce explica si zgomotul produs de deplasarea lor prin pereti.

Apoi, in urma cu cativa ani bunica mea a descoperit un musuroi de furnici exact sub usa.

Si in final, momentul s-a produs aseara la mine in apartament. Am aprins lumina si erau peste tot. Furnici, desigur. Pe masa, pe podea si veneau de undeva de prin pereti. Avand experientele precedente m-a cuprins o depresie mai mare decat atunci cand am picat primul examen. Si e de inteles de ce Hitchcock a facut cariera de pe urma temerii oamenilor de pradatori.

Desigur, furnicile par a fi inofensive si sefa mea, vegetariana, ar lupta frenetic pentru dreptul lor la viata, dar sa fim seriosi, nici pe cei mai buni prieteni ai mei nu i-as chema sa locuiasca cu mine toti odata.

Asadar acela a fost momentul in care am intrat in razboi. Azi dimineata l-am intrebat pe colegul care a locuit inainte in apartament daca a avut vreodata de-a face cu ele. S-a mirat si impreuna am ajuns la o concluzie clara: pradatorii au intrat de pe balcon si din pomii de langa usa dormitorului in timpul aerisirii prelungite de duminica. Lui nu i se intamplase asta niciodata pentru ca cele doua usi care dau afara, la fel ca cea de la cuptor nu au fost folosite niciodata in timpul in care el a fost stapan in casa...

In disperare de cauza aseara am decurs la Google care mi-a gasit solutia temporara si ecologica: sare si praf de copt presarata pe la locul de intrare si de perindare al furnicilor. Evident boia si ardei iute amestecate cu lamaie si menta nu am avut de unde scoate ieri la 8 seara cand toate magazinele sunt inchise aici. Intr-un moment de extrema paranoia, dupa ce am vazut ca e imposibil sa le matur pe toate (se urcau pe coada maturii) am creat un strat de vreun centrimetru in zona de contact cu exteriorul si in zona peretelui din care ieseau. Dupa vreo doua ore aerul devenise inchis asa ca am maturat praful si mi-a venit extraordinara idee sa il presar de partea cealalta: pervazul exterior si partea exterioara a usii de la balcon.

Tin sa multumesc pe aceasta cale lui Google si Geaninei care mi-a lasat mostenire praful de copt cand a plecat din Metz pentru ca pana azi a functionat de minune.
Maine trec la artileria grea: cumpar insecticid. Daca atacurile continua ttrebuie sa recurg la solutii drastice...

Mituri, bloguri, Google si memoria colectiva

2009-01-29T15:19:00.000-08:00

Crescand intr-un oras mic in Romania, in copilarie am fost expusa in mod intensiv la barfa, prejudecati si mituri urbane (sau rurale dar moderne). Intr-un orasel ca Pascani-ul nu era nevoie sa scrii un blog ca toata lumea sa stie ce faci, pe unde mai esti sau ce anume deosebit se mai intampla in viata ta. Orasul in sine nu cunostea schimbari dar fiecare pascanean mandru de el avea cu siguranta cel putin un Google Reader care il informa de fiecare data cand se intampla ceva cat de cat deosebit in viata cuiva la care era abonat.

Bineinteles ca nu puteai crede intotdeauna ce se intampla si bineinteles ca miturile se modificau pe masura ce timpul trecea si la informatia de baza se adaugau inevitabil comentarii: si X a spus, si Y a fost si el de parere ca... etc.
Cu alte cuvinte mi s-a imprimat de mica curiozitatea de a privi prin gaura cheii la viata celorlalti, de a descoperi amanunte intime sau pareri ale altora, fie ei si necunoscuti, curiozitate pe care prietenul meu o blestema neincetat dar care are si partea ei pozitiva. Daca e practicata cum trebuie curiozitatea te ajuta sa inveti din greselile si succesele altora fara a-i copia si fara a-i rani.

Intr-un blog macar autorul sau cel care isi pune experientele personale pe tava o face deliberat si uneori cu talent.

In plus acum memoria colectiva care mai demult se mentinea prin legende, basme, sezatori apoi radio, televizor, jurnale, acum e infinit mai mare, mai accesibila si mai plina de amanunte intime.
Vrei sa stii care e capitala la Trinidad Tobago, cauti pe Google. Vrei sa stii daca proful X este sau nu iubit in facultate si daca o sa te pice, nimic mai simplu: cauti un blog al unui fost oropsit ca tine si sigur informatia va aparea pe undeva, apoi daca esti de acord vei aproba, iar mitul se va forma.

Mai ca am ajuns ca atunci cand cunosc pe cineva nou sa dau intai un search pe Google, daca are blog sa il citesc, doar pentru a-mi valida opinia.
E atat de simplu.
Chiar ma intreb cum au rezistat insa atatea mituri urbane fara Google sau Wikipedia pana acum. Cum de toata lumea stie care e treaba cu bila de la ASE-ul din Bucuresti sau de ce nu vezi pe nimeni cu mapa intrand prin Gangul restantierilor din Iasi. Ca sa nu mai vorbim de miturile acelea complexe ca cel despre care multi ar jura ca s-a intamplat in orasul lor. E unul cu sotia care vine mai devreme acasa, o scoate pe amanta de par afara si se baga sub patura. Cand sotul vine cu laptele acasa sa isi serveasca amanta cu "Cine-i mic si bea laptic?", sotia iese de sub patura iar el socat innebuneste si pana si in ziua de azi mai umbla pe strada inganand aceeasi fraza: "Cine-i mic si bea laptic?"

Din experientele altora (sau franturi de experiente) poti invata mai mult sau mai putin. Blogurile nu sunt in general pentru a obtine o opinie avizata intr-un anumit domeniu. Pentru asta sper sa mai existe inca si peste cativa ani cartile. Dar poti sa prinzi din mers o parte din jurnalul cuiva, poti empatiza sau te poti revolta, poti vedea opinii si exprima, poti surprinde o parte din intimitatea lui si asta intrand prin usa din fata larg deschisa pe Internet pentru tine ;).

De ce scriu pe blog

2009-01-28T14:21:00.000-08:00

Niciodata nu mi-a placut cuvantul blog din doua motive: seamana cu barlog si vine de la log care pentru mine va avea mereu un sens informatic si negativ: control, errori, etc.

Cu toate astea, uite-ma scriind un blog si ca o consecinta a acestui fapt, iata o multime de oameni apropiati mie care se intreaba ce e si cu blogul asta si de ce ma voi fi apucat si eu sa scriu.

Destul de evident de ce scriu in general oamenii bloguri. Pe de o parte pentru ca desi discursul in public e una din cele mai cunoscute temeri umane, e deasemeni si una din cele mai intalnite fantezii. Mai devreme sau mai tarziu majoritatea dintre noi se trezesc visand in plina sa-i faca praf printr-o replica inteligenta pe colegi, sefi, parinti sau pe trecatorii de pe strada. Iar internetul e, se stie locul in care te poti exprima mai liber si fara atatea retineri.

Cu toate ca si eu ca orice om normal am fantezii din astea, nu asta a fost motivul (motivul principal) al constituirii acestui spatiu. De aia nu tin sa am o mie de cititori. Ma simt flatata chiar ca exista 3 care intra constant aici si le multumesc ca ii preocupa viata mea chiar daca nu sunt sigura ca le-am ghicit identitatile.

Motivele mele au fost unele la fel de frecvente ca si primul: lipsa de ocupatie, dorinta ca cei pe care ii stiu sa stie ceva in plus despre mine, lucruri mai intime, impresii si ganduri mai ordonate si mai multe decat as putea sa exprim in cuvinte si decat ar avea ei timp sa asculte. De aceea se cheama "jurnal".

Apoi, o parte din cei ramasi acolo, in tara, amici si oameni cu care aproape am pierdut legatura, cu care nu am program compatibil, poate se mai intreaba pe unde sunt. Sau, daca nu se intreaba, poate ar trebui sa le amintesc eu.

Apoi altii pe care viata o sa-i poarte pe un drum asemanator cu al meu se intreaba cum e.

Si nu in ultimul rand din dorinta de a lasa ceva in urma. Poate ca unii ar zice ca exagerez putin dar am avut si fantezia aia de a le arata copiilor prin ce am trecut si eu candva cand aveam o varsta mai apropiata de a lor si sa le spun ridicand din spranceana: "vezi ce cool era mata?"

Gata, dupa ce am dat explicatii si am impartasit cele mai intime fantezii o sa spun si de ce agreez ideea de blog, dar asta in alta seara.

Merde is everywhere

2009-01-13T20:34:00.000-08:00

When I saw this title in a bookstore near Place d'Armes called "Librairie française" plus, in English, I told to myself: "I have to buy it even if it turns out to be boring". Turned out, it wasn't. It was exactly a piece of what I had been living a few month ago.

Reading it gave me the distinct filling that I wasn't the only foreigner who thinks that French are special. And when I say "special" I say it in the way a teacher tells to her class: "Please stop calling him retarded. He is just special."

I'm kidding. I do not thing that French are like that. I just say it because a certain French turned my day into the most "de merde" days I had since I stop dealing with French students all day long. And the thing is, the only person that I met at my new job that I find difficult to communicate with is him, the only French that I have to deal with every day.

While hoping for him to change (this might take years) let me share with you some quotes from the book:

Of course I knew the French went in for cheek-kissing, but not on this scale. There were people kissing while waiting for the lift, people kissing in front of a drink machine. Even the receptionist was leaning across her counter to smotch with someone - a woman too- who'd enter the building just ahead me.

Doesn't these seem familiar?

"Ah'm ed of hah tee", I repeated approvingly, wondering what the hell this was. Something to do with tea, anyway. Relevant.
"Yah. Compoodah sis-temm." Marc confirmed.
"Oh... I.T."

And my favorite:

It seemed that as a EU citizen, I had to go to the "prefecture" - the central Police station - which was next to the flower market on the Ille de la Cite, just along the river from Notre Dame. Sounded very picturesque.
All I had to do was to take my passport, work contract, three photos, a recent electricity bill and the marriage certificates of any hamsters I'd owned since 1995, all photocopied on to medieval parchement. No probleme.
The good news was, Christine told me, I was allowed to take a day off work to deal with the boring red tape. How civilized, I thought.
...
A new day, a new lesson in French life: the reason they give you a day off is that you need at least three.

It took me aactually 4 month to get the "Carte de sejour" but that is another story about a small town called Metz and two different institutions playing with the faith of emigrants and poor students in France.

Intre doua luntre

2009-01-12T12:07:00.000-08:00

Motivul pentru care am fost cam absenta in ultima vreme e unul singur: depresie post calatorie de sarbatori acasa.

In urma cu o saptamana am aterizat (a treia oara in acea zi) la Luxembourg. Cum nu existau zboruri directe, calea cea mai scurta a fost cu schimbare la Munich si o escala fara coborare la Saarbrucken, care e la vreo 60 de km de Luxembourg. Inca nu pot intelege de ce trebuie sa faci escala la o aruncatura de bat cand ai putea trimite un autobuz mult mai ieftin si aproape la fel de eficient. In fine... In seara aceea dupa ce mi-am tarat bagajul prin zapada subtire si surprinzator de alba, una din putinele zapezi vazute de orasul asta in ultimii ani, ei bine, in seara asta am stat in cada pana m-am incretit, trecandu-mi prin minte tot felul de ganduri. In primul rand inventivitatea mea romaneasca inca nu s-a trezit pentru a ma lamuri cum sa faci dus fara sa tii dusul in mana cand nu ai suport de dus decat la 1m distanta de fundul cazii...

In al doilea rand, daca tot eram in mediu acvatic mi-am amintit de o expresie care imi place mie:
"cu curul in doua luntre", atat de reprezentativa pentru psihologia balcanica. Da, au si francezii expresia "le cull entre deux chaises" dar e atat de plictisitoare ... ca si ei. Adica ce e asa de greu sa stai cu fundul pe doua scaune? De cate ori nu am facut asta, de cand ma duceam la teatrul de papusi pana la ultima masa in familie?
Dar in romana suna atat de frumos. Mereu ma face sa imi imaginez balansul si imposibilitatea situatiei, atat de reprezentativa pentru situatia in care ma aflu si eu acum spre exemplu.

E drept ca intorcandu-ma in Romania aproape uitasem ca traiam intr-o tara in care toata lumea debordeaza de inteligenta si politete, de la vanzatoarea de haine care pare sa stie exact ce iti vine si in plus isi permite sa intre peste tine in cabina de proba cand tu tocmai iti tragi pantalonii peste chiloti pana la functionara de la banca X care te primeste zambind si cand ii spui ca vrei sa inchizi un cont te lasa sa astepti la infinit si serveste alti clienti. Apoi evident sa nu uitam soferii si mai ales controlorii, rasa privilegiata care in loc sa iti zambeasca ca ai platit bilet (adica ai dat bani companiei care ii plateste) se incrunta ca nu mergi cu nasul.

Ca sa nu mai vorbim de smecherii si smecheritele de pretutindeni: cei/cele de la centrele comerciale supranumite mall-uri, din masinile de fite, din baruri si supranumitele cluburi. O colega de-a surorii mele (anul I) se plimba doar cu Mertzanul. Nu ar urca intr-un autobuz sau nu s-ar lasa ademenita de vreun coleg intr-o Dacie pentru ca ea e "femeie independenta". Of, of.

Si am uitat si ca traiam intr-o tara in care eram apreciata pentru ceea ce eram si nu dupa aparente. La aeroport agentul de control pasapoarte ma intreaba " Ce faci in Luxembourg?" cu un zambet smecheresc. "Lucrez" raspund. "Ce lucrezi?". "Intr-o banca." Ridicat din sprancene surprins. "Ah, da? Va intrebam pentru ca am un prieten care e doctor acolo. Poftiti va rog."

Si cu toate astea sunt lucrurile bune precum bradutul de Craciun si mamaliguta la o masa plina de oameni care se cearta si se pupa dupa 3 minute, sosetele ieftine, branzica de vaci si legumele care culmea, au gust, oamenii pe care ii cunosti si care stiu sa injure fara eufemisme (evident, daca nu te injura pe tine), zapada adevarata si dulcele grai moldovenesc, soba de la bunica si o strangere de mana pe furis in scara blocului ca pe vremea liceului :D.

Nu o sa ma apuc sa detaliez acum de ce imi place aici. Voi scrie asta mai tarziu poate in engleza pentru a putea fi citita de mai multa lume foarte uimita de ce am gasit eu aici. Si in plus nu mi-am propus sa fac vreo antiteza ci din contra.

Asta e, cand te afli cu fundul in doua luntre cum poti sa iti mentii echilibrul? Ma duc sa mai fac o baie.

Nostalgii cu portocale

2008-12-14T13:07:00.000-08:00

Daca la inceput imi era un pic sila de toata aglomeratia de lumini si beculete si globuri si shopping, acum am inceput sa simt ca se apropie sarbatorile. Mi-am cumparat si eu beculete, crengute de brad si, cel mai important, portocale.

In anii aceia ai copilariei mele in Pascani se intampla in perioada asta sa vin seara acasa cu zapada in ghete si obrajii rosii sa gasesc sufrageria fara covor si un brad pe hol. Apoi tata venea in casa cu covorul si treceam prin nelipsita curatenie de iarna. Asta insemna ca obligatoriu pick-up-ul sa fie dat la maxim pe colindele lui Hrusca. In ziua urmatoare mirosul de otet din covor se ducea si atunci casa incepea sa se simta cel de curat. Apoi in alta seara incepea sa miroase a brad si apoi pe balcon aparea si plasa cu portocale iar cand le desfaceam casa se umplea de aroma lor.

Obiceiurile acestea de familie au inceput in vremea in care portocalele erau delicatese, se dadeau pe sub mana si se cumparau cu prima de Craciun. Si dintr-un motiv sau altul le-am pastrat neschimbate. Adica si acum ritualul de curatenie se face cu aceeasi muzica si miresmele sunt aceleasi.

Asadar, de mos Nicolae cand am desfacut prima portocala cu miros de iarna am intrat oficial in spiritul Craciunului. Si pana si orasul a devenit foarte placut. Pe Avenue de la Liberte au instalat boxe in copaci, lumini, oameni multi si colinde in foarte multe limbi. Ar lipsi doar Hrusca. :)

Memoria locurilor

2008-12-07T02:10:00.000-08:00

Metz-ul e unul din cele mai militarizate orase din Franta, ramas asa de prin al doilea Razboi Mondial de cand a trecut ba la unii, ba la altii. Tot de atunci metz-enii sunt frustrati, reci si ciudati. Se spune ca din cei 300.000 de locuitori ai orasului (de fapt ai aglomeratiei urbane ce include si localitatile adiacente) vreo 70.000 sunt militari. Cu toate acestea m-as fi asteptat la un aer mai cazon cu barbati in permisie, la brat cu fete frumoase...

Din cand in cand mai intalnesc cate unul in uniforma militara de camuflaj. Cineva imi spunea ca uniformele acestea au fost concepute de Jean Paul Gautier si nu mult dupa lansare soldatii au inceput sa se planga ca sunt foarte usor depistati in padure. Nu as baga mana in foc pentru autenticitatea povestii dar e posibil.

Saint Quentin-ul pe care l-am parasit acum mai bine de o luna e caminul in care am locuit de mai bine de un an si jumatate. Nici un oras din Franta nu a mai transformat atat de multe cazarme militare in camine studentesti sau campusuri. Si cu toate astea locul nu mi s-a parut niciodata lipsit de caldura. Din contra, mi s-a parut a fi unul din acele locuri incarcate de o energie pozitiva care iti ramane imprimat pe retina si care te face sa simti ca simpla trecere pe acolo a avut o semnificatie importanta in viata ta. Si adevarul e ca trecerea mea pe acolo, intamplatoare sau nu a avut un impact serios asupra cursului vietii mele.

Chiar langa Saint Quentin am descoperit la un an dupa ce venisem o placa comemorativa in onoarea soldatilor cazuti la un atac care a avut loc la o data ce intamplator coincide cu ziua mea de nastere. De acolo pe podul din fata grupului de 4 cladiri se mai vad inca urmele unui tramvai care trecea in urma cu mult timp de pe "rue du tramway" pana dincolo de pod. Si asta imi aminteste de ceea ce imi povestea mai demult despre memoria lucrurilor: urma ramasa in locul unde trecea tramvaiul, urmele de scaune intr-o cantina cu forma mai adancita la cei care aveau obiceiul sa se dea pe spate... Mi s-a parut un concept interesant si cu atat mai usor de descoperit in St Quentin.
Intotdeauna imi imaginam povestiri cu soldati cand treceam uneori noaptea prin curte. In plus, in primul an al sederii mele acolo femeia de servici imi spunea ca perdelele sunt cele care au apartinut cazarmii iar scaunele le recuperase ea din cantina cand s-a desfiintat si le-a pus in camere, asta fiind prin anii 70.

Din toate zilele mele in Saint Quentin, e una speciala care imi revine mereu in minte. Duminica de vara perfecta. Ne trezisem de dimineata, am iesit cu Anca si ne-am dat in leagan ca doi copii. La putin timp a aparut si Gareth, englezul si Alex adormit cu o tigara in mana. Era racoare si batea soarele iar in iarba era plin de floricele albe. Pana la ora doua in curtea aceea ne-am adunat toti amicii nostri, unii veniti de acasa si imi amintesc glumele, noi stand relaxati la soare, unii dormind, altii amuzandu-se. Nu stiu de ce imi amintesc o zi atat de banala ca fiind una de exceptie. Poate pentru ca a reprezentat un apogeu al bunei-intelegeri si un soi de relaxare pe care numai o zi perfecta si senina de iunie ti-o poate oferi.

Cand am plecat era frig dar senin.

Prima ninsoare

2008-11-26T15:31:00.000-08:00

Ca o femeie independenta ce ma simt sunt mandra si trebuie sa ma laud ca mi-am montat singura mobila (dulap, pat, noptiera). Gata... adio saltea gonflabila. In sfarsit dormitorul meu arata a camera de locuit acuma ceea ce inseamna ca e loc de vizite si de petreceri. Sa speram ca vor exista si persoane dornice.

In timp ce eu transpiram insuruband si batand cuie, peste Luxembourg a inceput sa cada prima zapada de anul asta si din cate am inteles de la cei de aici prima ninsoare adevarata in ultimii 2-3 ani. Noaptea la ora 3 m-am trezit si aruncand o privire pe fereastra am vazut ninsoarea si marginea vaii si m-am simtit ca intr-un glob in care ningea.

Din nefericire pana azi s-a topit si iarba e tot verde si pe stanca care se vede pe geam si pe gazoanele din curtile bancilor din Kirchberg.

Acomodare

2008-11-16T09:13:00.000-08:00

Mai bine de doua saptamani in apartamentul de la Neudorf, cartier al Luxembourgului intr-una din nenumaratele lor vai si incep sa ma simt in sfarsit acasa.

In prima saptamana nu am reusit sa ajung acasa la orele zilei si totul mi se parea intunecat dar in dimineata aceea de miercuri in care am avut liber am vazut totul intr-o alta lumina, o lumina calda plina de sentimente noi: ce incepe aici? unde voi fi in cativa ani? cum ar fi ca in aceasta lumina de dimineata sa ma trezesc cu cineva alaturi?

De atunci si pana acum multe lucruri s-au schimbat. Frunzele au cazut aproape de tot si peisajul a devenit un pic ostil dar in apartament lucrurile au inceput sa devina familiale, mai frumoase si au inceput sa ma duca cu gandul la proiecte de viitor: calatorii noi, reintalniri, vacante...

Frankfurt

2008-10-28T16:14:00.001-07:00

Tocmai am descoperit un nou oras pe cale a se adauga subtil la lista preferatelor mele: Frankfurt.

Nu stiu altii cum sunt dar la mine prima impresie despre un oras e cruciala. Mai mult, dezvolt adeseori obsesii fata de orase. Cel mai bun exemplu: orasul in care o sa ma mut peste o saptamana. Nu m-ar mira ca intr-o zi, dupa ce voi fi invatat vreo 2 ani germana sa imi iau talpasita spre Frankfurt.

E mare, cu lumini, cladiri inalte si poduri. Vechi amestecat cu nou si oameni cum nu am mai vazut de mult.
In seara asta la aceasi masa s-au aflat un italian, doi belgieni, doi nemti, o romanca si un sloven. Am ras si am baut cum nu mi s-a intamplat niciodata cand a fost vreun francez prin preajma. Am vorbit aceeasi limba si apoi cei de aici ne-au aratat frumos orasul cu atata caldura si bunavointa incat sigur o sa revin.

Nostalgii pe ritmuri de Cohen

2008-10-10T15:27:00.000-07:00

"Theres a concert hall in Vienna
Where your mouth had a thousand reviews
Theres a bar where the boys have stopped talking
They've been sentenced to death by the blues..."

Interesant e ca nici nu mi-a placut la nebunie Vienna cand am trecut prima data pe acolo. Era vara si o lumina de dupa-amiaza asemanatoare cu cea din “Before sunrise” si cu toate acestea nu m-a impresionat. Plecasem sa vad Parisul dar in calatoria aceea cel mai mult mi-a placut Salzburg-ul … ironic si Luxembourg-ul. Am avut intotdeauna o predilectie pentru tarile mici cu orase mici.

Trecand atunci pe o strada mai laturalnica, ghidul ne aratase un pom plin cu linguri. Traditia era ca atunci cand un cuplu se desparte femeia sa agate o lingura in pom iar daca cei doi s-ar impaca vreodata barbatul trebuia sa readuca lingura acasa. Nu stiu de ce ma impresionase atat de mult povestea aceasta cu mult inainte ca Vienna sa devina capitala iubirii si a regasirii. Poate e optimismul gestului in sine, un gest facut in speranta ca totul e reversibil.

"Take this waltz, take this waltz
With its Ill never forget you, you know!..."

O ascult in fiecare dimineata in drum spre gara, seara la intoarcere privind luminile orasului sau sincronizand-o cu ritmul sacadat al trenului…

E melodia care da bine in lumini de faruri si de felinare. E melodia care imi aminteste de strazile din Erdberg, si de cladirea Gasometer-ului in care am intrat prima data si am cerut o cafea sperand sa se faca mai repede 12, camera de hotel in care asteptam cu nerabdare intalnirea privind din 2 in 2 minute la ceas.

E melodia pe care imi amintesc de emotiile din prater, de linistea din casa lui Freud, de cafeneaua de langa primarie in care am intrat la 9 seara infrigurati si de slujba de Pasti de la Catedrala Sf Stefan.

E melodia care imi aminteste de labirintul jucaus de la Schonbrun si de zapada care a inceput sa cada peste Prater la sfarsitul lui aprilie si apoi peste tramvaie, opera si teatru, peste Ring si peste bucuriile mele cand ne-am despartit. Si imi mai aminteste de micul restaurant ascuns pe o strada mica cu lumanari discrete, preturi mici si unde chelnerul ne-a vorbit in romana.

Vreau sa revin acolo...

Asculta mai multe audio Muzica

Colegi de drum (2)

2008-10-02T13:34:00.000-07:00

In ziua in care am inceput sa lucrez la noul job in Luxembourg am urcat in tren cu o oarecare teama. Vedeam oamenii la costum in jurul meu si ma speriasem ca asa voi deveni si eu: "o costumiera". Am urat intotdeauna costumele (nu si camasile) si cum mi s-a dat de inteles cateva ore mai tarziu teama mea a fost oarecum nefondata. Tinuta e casual...

Am luat un tren mai tarziu decat inainte ca sa ajung la 9 nu la 8. Era un tren mai putin aglomerat. In fata mea s-a asezat un barbat la vreo 30 de ani inalt, frumos, decupat parca din reclamele acelea la banci, alea cu oameni cu o valiza intr-o mana, cealalta mana intinsa partenerului de afaceri si cu zambetul perfect. Mai si mirosea a ceva Fahrenheit si adevarul e ca imi cam zburau ochii la el. Statea pe un scaun din cele care sunt grupate cate 4. Eu m-am asezat pe unul dintr-un grup de 2.

La scurt timp un cuplu a ocupat scaunele din fata lui si atunci s-a ridicat frumos de pe locul lui, a ocolit randul liber din fata mea si s-a asezat langa mine. Femeile au tendinta sa faca scenarii si eu sunt femeie, asa ca gestul lui mi s-a parut extraordinar de flatant doar pentru ca a decis el singur sa se aseze langa mine. Vreun minut am ramas cu mana in aer asteptand sa imi pun castile in urechi apoi am cautat o strategie de a trage cu ochiul la el fara sa ies in evidenta. Una era sa ma uit in geam la imaginea reflectata, alta sa ma uit in sticla suportului de bagaje. Pana la urma am scos din geanta "Vrajitoarea din Portobello", si am incercat sa o ma ascund dupa carte ferindu-ma sa arat totusi coperta sa nu se vada ca citesc romane usoare.

Asadar in timp ce trageam cu ochiul am observat ca frumosul meu coleg de drum avea doua ocupatii principale: iPod si un carnetel. La inceput am crezut ca e agenda plina de evenimente dar nu vedeam clar. Din cand in cand il scotea, il studia apoi il baga la loc. La inceput scria ceva in el. Dupa o jumatate de ora a scos iar un creion sa scrie ceva. Atunci m-am uitat mai atent si am observat ca era intr-adevar o agenda dar... Agenda era spatiata pe transe orare de jumatati de ora. Putine celule contineau intr-adevar note sau texte. Restul erau colorate in nuante de gri. Nu existau doua celule adiacente in aceeasi nuanta iar ocupatia lui parea a fi de a umple la fiecare jumatate de ora casuta respectiva. Toate paginile erau "peticite" in nuante diferite de gri iar mie nu imi venea sa cred.

Omul avea o manie ca noi toti dar ma gandeam la viata asta mereu calculata. Adica daca majoritatea paginilor erau pline de gri atunci ce insemna statistic asta? Ca in general omul nu facea nimic interesant? Sau fiecare celula umpluta era de fapt timpul petrecut placut? Nu m-am dumirit dar dintr-o data gandul mi-a zburat spre maniile mele si papilele olfactive s-au adaptat la stimuli asa ca mirosul ala care ma daduse pe spate a disparut.

Schimbari de toamna

2008-10-02T12:48:00.000-07:00

Odata la engleza Vancas, canadianul ne vorbea de viata de angajat, de cat e de greu sa te adaptezi la un job intr-o tara straina, cat e de greu fara engleza. A aruncat o privire spre mine care ma uitam atenta (pentru ca l-am considerat intotdeauna un om intelept) si a spus: "I wasn't talking about you... You know that you will be fine."

In ziua in care am plecat din Mind, Iasi, nimeni nu a fost surprins. Imi placeau colegii si am fost intotdeauna binecuvantata cu sefi "cool", sefii pe care toti ii vor, sefi umani chiar daca uneori unii usor ametiti. Asadar, in ziua in care am plecat toti au luat-o ca pe ceva normal.

Nu eram nici prima nici ultima care pleca dupa foarte putin timp. Toata lumea stia asta mai putin directorul general. Imi amintesc ca m-a mustruluit, ca mi-a reprosat ca "el" ne formeaza iar noi plecam, ca daca spuneam de la inceput as fi putut sa ma intorc si ca sunt parsiva ca nu i-am anuntat mai devreme ca am luat bursa Erasmus, etc., etc. Cand am iesit din biroul omului care candva la interviu imi spusese ca nu stiu engleza ma simteam prost, mai ca ma podideau lacrimile.

Cand am plecat marti din Centrul Gabriel Lippmann seful meu m-a scos in oras la un restaurant scump cu ceilalti membri ai echipei si a platit consumatia. Mi-a dat numarul lui de mobil, m-a felicitat si mi-a spus ca usa lor va ramane deschisa daca ma voi intoarce. Toti de altfel au gasit de cuviinta sa ma felicite si sa imi ureze succes in noul job la Luxembourg.

Privind in urma imi dau seama cat m-am schimbat. Nu mai sunt fata timida care eram cand am terminat facultatea si care credea ca nu stie nimic, care suferea de depresii, nu mai sunt persoana care se pierdea in mijlocul Iasi-ului sau careia ii era teama sa vorbeasca in engleza pentru ca se gasea mereu in jur un destept sa corecteze "th" -ul pe care recunosc ca nu l-am pronuntat niciodata ca lumea, dar care am vazut ca nu conteaza. Astazi sunt persoana care a dat un zoom pe Google maps peste o tara de care nimeni nu stia mai nimic dar toti spuneau ca acolo nu se poate patrunde si a spus "aici vreau sa muncesc si sa traiesc intr-o zi".

In fiecare an toamna e un inceput, e perioada mea de schimbari. Poate pentru ca m-am nascut toamna. Acum doi ani in toamna am primit acceptul sa plec Erasmus, acum un an in toamna am venit in Metz sa fac master. Anul asta am un nou job si o noua posibilitate. Anul asta mi-am propus ca obiectiv sa descopar cine sunt.

Colegi de drum (1)

2008-09-29T22:00:00.000-07:00

Am ajuns sa petrec atat de mult timp in trenuri si autobuze incat incep sa intalnesc personaje tot mai pitoresti si mai ciudate iar uneori nici nu imi vine sa cred ca sunt pe bune. Am citit despre ei in carti, am vazut filme dar cand dai nas in nas cu Don Quijote al zilelor noastre ramai un pic prostit de cat de real poate fi.

Ieri seara spre exemplu, ma intorceam de la o vizita de apartament afundata in dubii si calcule de chirie. Locul de langa mine s-a ocupat imediat. In fata mea se asezase o blonda la vreo 25 de ani cu ochelari si fusta lunga. Nu o puteam vedea decat putin in geam dar ii observam figura timida. Ma facea sa ma gandesc putin la domnisoarele de pension dar nu stiu de ce.

Pe la jumatatea drumului intre doua statii a aparut un barbat intreband in stanga si in dreapta: "e liber?" Chiar daca i se raspundea afirmativ el tot trecea mai departe.
La un moment dat privirea i se fixeaza pe blonda: "e liber? Pot sta langa dumneavoastra?" (Ma oboseste foarte tare politetea asta frantuzeasca care se manifesta fals de la umilul ducator de gunoi pana la functionari si nebuni). Ea ii spune ca da. El isi dezbraca geaca de fas cu guler de imitatie de blana gri cu negru. Isi ridica geaca, o priveste de sus in jos apoi o aseaza pe marginea scaunului din fata si se aseaza. Incepe sa mangaie blana si se intoarce spre blonda care din instinct se pitulise spre geam.
"Nu trebuie sa va fie frica de blana... Nu musca.", spune el mangaind-o admirativ apoi se intoarce spre blonda asteptand o confirmare. Ea ii zambeste politicos. El incepe sa isi curete "blana". "Batranii sunt mereu gelosi pe blana mea", spune el privind probabil spre un cuplu de sexagenari de la marginea vagonului si aranjandu-si gulerul de la geaca ca pe o comoara. Apoi brusc intinde triumfator mana spre blonda prezentandu-se pompos cu numele si prenumele. Ea ii raspunde timid: "Isabelle".

Dupa cateva secunde de tacere omul nu isi gasea locul. Incepe sa ii povesteasca: "eu sunt din Spania" de la "El Serat". Cunoasteti?"... "E in Andorra, ati auzit de Andora? Enclava...?" "Imi place la munte. Austria, Germania (admirativ)... Franta, Elvetia... Am schiat cu toti marii campioni: ... Dar si cu o femeie ...o cunoasteti pe X (nu am reusit sa ii retin numele)? A fost campioana olimpica la schi."

La un moment dat intra in panica. "Vai, cat e ceasul? La ora asta trebuia sa fiu acasa." - fraza pe care incepe sa o repete obsesiv. Se ridica desi trenul nu ajunsese in gara. "Vai, o sa ajung la inchisoare." La fraza asta fetele celor din jur care radeau imbufnat cu nasul in carti si ocupatii de tren au inceput sa se schimbe putin. Omul isi ia haina, se ridica si inainte sa o ia la picior spre capatul vagonului mai spune odata triumfator "Incantat sa te cunosc, Isabelle".

In 5 minute trenul a ajuns in Thionville si Isabelle a coborat si ea dar a asteptat putin precauta si rosie in obraji sa se asigure ca nebunul a plecat. La cateva minute dupa ce trenul a plecat a trecut si politia din vagon in vagon uitandu-se atent la fiecare calator...

Permisiuni

2008-09-25T23:36:00.001-07:00

De ieri am drept de munca in Luxembourg. Nici cand am luat licenta nu am avut asa o satisfactie. Poate pentru ca licenta s-a constituit in 20 minute de sictir (din partea profilor) si de chin pentru profa de licenta insarcinata in luna a 8-a. 20 de minute care nu au adus decat o diploma. Dar ce e o diploma? Nu e nimic sigur. O diploma nu e o permisiune, e o promisiune.

Ce inseamna pentru mine permisul asta? Inseamna un nou inceput. Inseamna dovada ca un an petrecut intre atitudini xenofobe a insemnat ceva. Nu conteaza atat de mult job-ul ci satisfactia ca am dat valoare timpului care a trecut. Nu plec de la premiza ca va fi rau dar nici ca va fi prea bine. Va fi cum va fi si voi face ce voi sti sa fac. Acum ca am bifat job pe lista de variabile definite pot sa am grija si de altele.

Si aici se iveste si o alta speranta mult mai adanca. Speranta de a aduce pe cineva aproape. Speranta ca acum, cand stiu ce e in fata si unde voi fi peste un an, cineva va sti in sfarsit unde sa ma gaseasca, cineva va sti in sfarsit unde e o usa deschisa si unde e asteptat si ne vom permite sa visam mai mult si mai des la asta.

Tren de dimineata

2008-09-25T03:20:00.000-07:00

Azi in tren un asiatic grasut rupt parca de pe un vas chinezesc dormea cu castile pe urechi sforaind si murmurand din cand in cand ceva in limba lui, spre disperarea cheliosului de pe scaunul alaturat. Eu m-am asezat intamplator langa cineva care se acoperise cu geaca de parca si-ar fi pus un sac in cap. Din cand in cand se misca si mai tragea un ghiont in aer. Pe la sfarsitul drumului a iesit de sub geaca ciufulita cautandu-si disperata oglinda. Era blonda.

O clipa privirea mea s-a intalnit cu a cheliosului din diagonala si apoi s-au reorientat amandoua speriate spre alt punct neutru dar cu coada ochiului am observat ca si el a schitat un zambet ca si mine. Concurs: cine are vecin mai ciudat?

Dupa o vreme de mers cu trenul nu mai observi comportamentele matinale ale colegilor de drum. Oamenii se impart in: cei care dorm, cei care citesc, sudokarii, cei cu laptopuri (inca ma uimeste numarul mare de MacBook-uri), cei cu hartogaraiele de la servici si cei care se holbeaza la ceilalti si pe geam. Oricare dintre ei poate fi in paralel si ascultator de muzica.

In astfel de ambient se mai intampla uneori sa intalnesti aceeasi oameni. Nu demult un "frontalier" a facut un feuilleton dintr-un topic de forum: "amour dans le train". 3 luni de zile oamenii i-au dat sfaturi cum sa intre in vorba cu fata de care se indragostise in drum spre Luxembourg. Apoi analize daca e sau nu logodita, maritata. Spre disperarea indragostitului fata avea inele pe toate cele 10 degete, deci greu cu bijuteriile. astea Au urmat apoi strategiile de aflare a numarului de telefon, supozitii: cine e? (unii forumisti credeau ca o cunosc), altii impartaseau strategii de cucerire, replici de succes, experiente personale. Intr-un final amorezul a facut rost de numarul de telefon al "cherie"-i si a uitat sa mai revina cu amanunte. Cam dezamagitor. Dar ideea e ca sentimentele astea umane se nasc si in medii ostile si adormite.

Constatari sociale

2008-09-23T00:56:00.000-07:00

In timpul cursului de comunicare anul trecut, Akram si-a inceput prezentarea despre conditia femeii in Iran astfel: "Oamenii chiar ma intreaba daca Iranul e un desert cu o bomba in mijloc". Apoi a trecut in revista istoria impresionanta, incepand cu bibliotecile fenicienilor si terminand cu ultima revolutie ce a dus la instalarea unui regim mai opresiv si mai bizar decat precedentul, in special pentru femei. Imi amintesc din prezentarea ei mai mult partea despre realizari ca cea a unei avocate, Shirine Ebadi, care a luat Nobelul pentru pace si reproducerea unei miniaturi persane pe care nu am gasit-o pe internet si care mult timp mi-a ramas in minte ca cea mai fina reprezentare a feminitatii. Si ar trebui sa recunosc am gasit intotdeauna ceva fascinant la femeile arabe, chiar si la Akram, o oarecare eleganta si finete mai ales in ochi si in miscari.

Tot in acea perioada de lipsa de griji si stres (Erasmus) am cunoscut doi francezi, printre putinii cu care m-am inteles bine de cand am venit aici. Unul din ei mai deschis a plecat si el intr-un schimb de experienta in Finlanda iar pe celalalt, Guillaume, il intrebasem intr-o zi prin ce tari straine a mai fost. Mi-a spus ca a fost doar la Auchan Luxembourg sa-si ia tigari si bautura mai ieftine si ca nu a simtit nevoia sa plece intr-o tara straina mai ales ca nu cunoaste nici o alta limba. Si asa era. Dupa eforturi nemaipomenite de a-l invata sa articuleze o fraza in engleza am renuntat. Nu ca altii ar fi fost mai breji, dar el era genul vagabontel, se certa la telefon cu fratii vitregi, se vedea de la o posta ca a ramas cu sechele de pe urma divortului si cred ca totusi problema cu limbile straine era de natura psiho-fizica la fel ca si apucaturile copilaresti.

Sambata trecuta cand am dat peste Akram intr-un supermarket din apropierea caminului nu ma asteptam sa dau si peste Guillaume. Dupa cate se pare ea nu mai avea unde sta si el o gazduieste. Nu mi s-a parut adecvat sa intreb daca e ceva intre ei, mai ales stiind ce ar insemna asta in Iran. De fapt Akram se tine cu dintii de Franta pana obtine viza sa plece in Canada la sora ei. Ca majoritatea arabilor care nu isi gasesc de lucru aici face facultate si master dupa master. Franta ramane o tara cu studii ieftine si accesibile atragand multi straini, producand masteranzi si doctoranzi pe banda rulanta. Cand vine insa vorba de angajare aici e mai greu tocmai pentru cei cu studii iar de iranieni se feresc toti si mai al dracului decat de altii.

Pe de alta parte inca ma intreb ce l-a facut pe un francez antipatic si irascibil sa o primeasca in casa lui.

Sunt unele fapte de viata care mi se par putin suprarealiste. Sunt zeci de carti pe piata franceza despre experientele femeilor arabe, scandaluri despre valuri si casatorii fortate si uneori nu realizez cat de aproape sunt si eu de femeile astea, ca sunt pe strada la trecerea de pietoni, in camera alaturata, in tren in drum spre stagiu si in universitate si ma bucur ca aici mai mult decat in Romania am ocazia sa observ sa interactionez cu culturi diferite, mai mult sau mai putin cu prudenta cu care m-am obisnuit in trecut si de a vedea pe viu unele ramificatii sociale ale migratiei.

Prietenilor mei ieseni

2008-09-18T12:11:00.000-07:00

Imaginati-va ca in judetul Iasi si Bacau care dau impreuna cam cat suprafata tarii Luxembourg un abonament pe tot ce inseamna transport in comun ar costa 20 de euro pt studenti (vreo 80 de ron cu indulgenta)… pe tot: tren, tramvai, autobuz. Iar pentru astia mai batrani si cu salariu, dublu, ca de… au de unde.

Imaginati-va personalul de la Iasi la Bacau ar arata mai bine ca sageata albastra, ar fi curat si nu ar mirosi a salam, usturoi si pipi, nu ar sufla zapada prin geamurile sparte iarna si nici nu s-ar face sauna vara. Fara mirosul ala de transpiratie pe musamaua CFR murdara. Cu toate scaunele tapitate frumos cu plus albastru care culmea… s-ar pastra curat mai mult de un an.

Si imaginati-va ca toate maxi-taxi Pacurari-Tudor ar fi autoobuze cu grad redus de poluare, ai prinde des loc pe scaun si ca soferii ar vorbi minim doua limbi straine (de obicei 3 sau 4), ar asculta jazz portughez in surdina sa nu deranjeze, ar fi de obicei la camasa si ar astepta fara sa se infurie sa iasa din ambuteiaj.

Din cand in cand un domn cu cravata si costum v-ar da buna-ziua si v-ar zambi si v-ar intreaba politicos daca binevoiti a-i arata titlul de transport iar dupa ce l-a verificat sa va spuna "multumesc". Si imaginati-va ca aproape toti calatorii ar avea bilet si ca daca te-ai suit din greseala la clasa 1, fiind prea aiurita controlorul te-ar ierta. Si ca ti-ar mai ierta si altele cum ar fi sa te sui fara bilet pentru ca tu erai strict convinsa ca ai avut dus-intors si de fapt tanti de la casa intelesese doar dus.

Imaginati-va ca intr-o dimineata ati intra in gara si personalul CFR in costum v-ar invita la o cafea si un croissant, asa de dragul "saptamanii mobilitatii" si ca acel tren intre Iasi si Bacau ar fi plin doar de barbati si femei la costum, lucratori in banca si ca babutele ar avea genti KC in loc de sacose de rafie si ar mirosi in mare parte a Dior si Chanel.

Nu vi s-ar parea atunci naveta suportabila? Nu ati renunta mai des la taxi-uri si la masini personale si nu v-ati gandi ca sunteti intr-un loc civilizat? Nu v-ar duce gandul pe drum la alte lucruri decat la grija zilei de maine?

Nu e mereu asa. E doar 90% din realitatea privind transportul in comun de aici.

Ziare

2008-09-17T00:12:00.000-07:00

Azi dau cu nasul in "l'essentiel" de un articol despre rromi unde nu era mentionata Romania... Incep sa capat un soi de respect pentru jurnalul asta gratuit.

http://www.lessentiel.lu/news/monde/story/24426388

Ieri mi-am luat si eu un ziar sa studiez oferte de inchiriere in Luxembourg si am facut o "afacere" a la bunicu care a vandut 100 kg de fier vechi cu 1 milion si a platit 800 de mii transportul. Eu am platit 2 euro pentru un ziar de 25 de pagini a cate 5 coloane din care o jumatate de coloana avea anunturi de inchirieri studiouri si 11 pagini erau cu poze cu femei goale oferind servicii sau anunturi gen: "femme marié insatisfaite cherche amant, un vrai homme".

Si ca sa fie perfect un anunt incepea cu sintagma: "un parfum de l'est" si prezenta pe domnisoarele Alina, Andrea, Christina si Simona.

Stau si ma minunez cum naiba intr-o tara atat de mica ai de unde umple 11 pagini cu asa ceva?

C'est fini

2008-09-16T04:27:00.000-07:00

Da, am zis-o si o repet pt ca nu pot sa ma abtin. Ieri am avut practic ultima mea experienta studenteasca: sustinerea stagiului. Cu toate astea mai am doua saptamani de ramas in centru, ceea ce e bine pentru ca ma platesc o luna in plus.

Deci am terminat si nu ma intereseaza nota, ceea ce ii deruteaza teribil pe colegii de birou, de camin si pe coordonatorul meu. Nu prea inteleg ei ca voiam doar sa trec. Fara tam-tam-uri, fara ifose. Nu prea mi-au inteles stilul de invatare un an de zile. O sa inteleaga acuma? Deci de azi sunt libera sa ma mai joc de-a programarea ca sa nu las impresie proasta la sfarsit si sa astept cu sufletul la gura bunavointa statului Luxembourghez de a-mi acorda dreptul la munca.

De doua saptamani iau trenul si rasaritul se petrece undeva la mijlocul drumului. Azi, calatoream cu luna plina si alba pe partea dreapta si cu un soare rosu in stanga. Adevarul e ca naveta cu trenul mi-a adus o serie noua de senzatii matinale pe care le cam uitasem: parfumurile scumpe ale frantuzoaicelor care se duc la lucru in Lux, de cafea cand trec pe langa patiseria din gara, de ploaie si mirosul de ziar gratuit pe care toata lumea il ia din cutiutele amplasate in statiile de autobuz si in gari.

Metz si Mirabella

2008-09-01T06:28:00.000-07:00

A fost "fête de la Mirabelle" care in conceptia Metz-enilor e mai importanta ca 14 iulie ceea ce a dovedit-o focul de artificii mai impresionant decat cel de ziua Frantei.

Ceea ce nu am spus e ca "mirabelle" inseamna "corcodusa" si aici se mandresc cu lichiorul lor de corcoduse. Interesant e ca si bunicu facea lichior de corcoduse doar ca il distila ceva mai mult si ii spunea tuica.

Cateva poze de la parada cu care cu flori
Intrarea:

Voia sa fie opereta sau ceva... Ambitii...

Carul comunitatii arabe cu camila in spate.

Aham... Marie Antoinette si da... in general francezii sunt la fel de "frumosi" ca "printesa din stanga" :P

Spiritele naturii si ale cataligelor.

Nu e negatie.

Tema turul lumii.

Preferata mea.

Evreii nu au care. Doar faraonul avea care. Evreii au trompete.

Si sunt urmati de tema: arme nucleare.

In sfarsit Miss Mirabelle. Miss corcodusa mi s-a parut cam rustica.

Vive la rentrée

2008-08-27T03:09:00.000-07:00

Dupa trei luni de hibernare de vara incep sa se miste lucrurile prin Saint Quentin, sa prinda culoarele culoare, sa se diversifice persoanele, culorile pielii, religiile.
Duminica ma trezesc cu Alex, unul din togolezi la usa. Nimic nou... Mi se intampla adesea sa ma mai trezeasca cate unul la 7 seara sa ma intrebe daca am vesti. Normal ca lor nu li se pare anormal. In fond, cine mai doarme la ora aia inafara de romanca aia care se trezeste la 5.30?

Asadar duminica... bate cineva la usa. Salut, tu vorbesti spaniola?... Venise un spaniol in camin, aterizat duminica si nu stia sa indruge decat "Bonjour" in franceza si ala de fapt un "Boniur" si poate doua cuvinte dar nu mai mult in engleza. Cu alte cuvinte spaniola mea de mierda era de doua ori mai buna ca engleza si franceza lui la un loc.

A promis ca ne scoate in oras pentru ca l-am ajutat sa nu doarma in curtea caminului. Asteptam cu interes... si eu, dar cred ca togolezii mai mult ca mine.

Ce conteaza?

2008-08-25T13:49:00.000-07:00

Daca rosul a fost culoarea de fond a Jocurilor Olimpice de la Beijing, atunci laitmotivul zilei de sambata a fost fara voia mea moartea. De la niste stiri care au inceput sa curga de dimineata in presa, apropiindu-se infricosator spatial si psihologic de mine.

Un sportiv francez, campion mondial, mort in accidentul de la Madrid cu fiul sau de 4 ani, 10 soldati francezi cazuti in Afghanistan, parinti care se intreaba de ce sunt trimisi oameni atat de tineri pe front, o fiica si o sotie in urma unui cortegiu funerar... trist, chiar si atunci cand nu cunosti. Si asta a fost doar dimineata.

A urmat o dupa-amiaza de sambata, liniste, o usoara leneveala, pana la un telefon acasa plin de vesti.
Odata, vara trecuta, l-am cunoscut pe presedintele clubului de alpinism unde mergea sora mea. Poate am schimbat un cuvant sau doua dar nu mai mult si i-am filmat o coborare in Cheile Bicazului. A plecat acum cateva saptamani in Elvetia intr-o expeditie si acum cateva zile mama sa a primit un telefon oficial si tragic.
In incercarea de a-mi reaminti si de asocia imaginea cu persoana am cautat pe Google. Pe site-ul clubului de alpinism era o poza si o autodescriere scrisa cu ceva timp in urma: „Sunt nemuritor?” Ironic, se pare ca tocmai muntele a tinut sa-i dea traspunsul la intrebare.

Sambetele cand esti singur se deruleaza cu un ritm de bolero: foarte lin, sacadat, linistit. Intr-un autobuz inca ma mai gandeam la intrebarea aceea: "Sunt nemuritor?". Cand vezi ca nu e asa ceva te trezeste o vreme, si chiar daca nu ii cunosti pe cei care se instaleaza un sentiment de disconfort. Oare e cumva teama si amintirea unei axiome pe care o uitam in cea mai mare parte a timpului: ca nu suntem nemuritori?

Am trecut asa, in autobuz, uitandu-ma pe geam pe langa o strada pietonala iar intr-un moment atat de suprarealist am vazut o femeie de vreo 40 si ceva de ani cazuta pe strada si trei tineri care stateau in jurul ei, unul cu un telefon in mana. Nu se misca si la fel de intepenita am ramas si eu. Nu am simtit nevoia sa ma cobor la statia urmatoare sa merg inapoi, sa cercetez. Nu am avut nici un instinct de a sari in ajutor si uneori ma tem ca imi lipseste. Ca si ceilalti din autobuz care nu au observat probabil pentru ca aveau privirile indreptate in alte parti, am privit inainte si am mers mai departe. Si totusi constiinta a simtit sa isi justifice lipsa de reactie. Ce-as fi putut face inafara de a chema o salvare pe care probabil cei de fata au si chemat-o? Ce as fi putut aduce eu la moartea sau salvarea care s-a petrecut acolo in plus fata de cei trei aflati acolo. Nimic. Ce mi-a adus mie in schimb intamplarea? Mi-a adus o stare de luciditate si pentru prima oara dupa mult timp m-am simtit treaza.

Si de fapt niciodata nu ma simt mai in viata decat atunci cand ideea de moarte imi apare brusc si persistent in fata ca si rosul din tablourile lui Caravaggio, un rosu atat de vitalizant incat te face sa iti pui intrebari, intrebari pe care nu le pui niciodata prietenilor la cafele sau la plimbari prin parc, nici macar duminica sau de Pasti cand se intorc cu totii de la biserica. Nu... totul e tabu cand vine vorba de ... moarte.
Dar in final, ce conteaza?

Alta saptamana

2008-08-21T06:16:00.000-07:00

Trec zile si nu vad ca as fi facut ceva din ce mi-am propus la stagiu. Mi-a venit in minte expresia unui coleg: " je n'ai rien foutu toute la journée" si am cautat verbul foutre pe wordreference.com. Dupa multe dezbateri, cam pe la coada unui topic de forum, cautand sensul de baza, am ajuns la concluzia ca e cam acelasi la care expresia poarta cu gandul orice roman.

Am bilantul semestrului al doilea aproape complet. Nu ma indigneaza notele. In fond pana in prezent sunt mai sus de jumatatea clasamentului in grupa. Ma deranjeaza asteptarea. Ma intreb ce "foutent" profii notele in halul asta de ajung sa dea un rezultat la un examen cu 4 luni intarziere. Mi-e imposibil sa inteleg de ce trebuie sa fie asa secret.

In alta ordine de idei incep sa simt oboseala a 5 luni de trezit la ora 6.

Amsterdam reloaded

2008-08-20T06:20:00.000-07:00

Am fost in Amsterdam din nou si de data asta am incercat sa acopar cam tot orasul. Speram la un Amsterdam inverzit, cu copaci ce se reflecta in apa canalelor si nu ma pot plange ca nu am gasit asta.

In schimb am gasit un oras mult prea aglomerat si sufocat de turisti pentru gustul meu. Dar macar compania a fost pe masura. E un oras cu atractii atat pentru gustul feminin cat si pentru cel masculin. Poate un pic mai mult pentru masculin in anumite cartiere.

Transfer de rutina

2008-07-25T02:16:00.000-07:00

Pe masura ce zi de zi ma perind in aceeasi masina, cu aceeasi oameni, aceleasi muzici si aceleasi drumuri, observ ca incepem sa ne imprumutam unii altora aceleasi obiceiuri.

Eu nu mai pot merge intr-o masina fara sa fredonez Nightwish iar ei au inceput sa ia micul dejun la birou, sa bea cam trei cafele pe zi, sa mearga de cel putin 5 ori la toaleta (e destul de plictisitor sa stai la acelasi birou o zi intreaga) si sa vorbeasca mai mult la masa. Si a durat doar 4 luni :D.

Ca si fapt divers am calculat ca in 4 luni am avut cam 4 luni x 20 de zile x 2 ore inmultit cu 70% din timp (cam asta e procentul raportat la restul muzicilor) = 112 ore de Nightwish = 4.6 zile intregi si nedormite. Ori ajunge sa-ti placa ori o iei razna. Din fericire nu am luat-o razna.

Verile in Saint Quentin

2008-07-25T02:02:00.000-07:00

Desi anul trecut a plouat si a fost frig toata vara, anul acesta natura a fost foarte generoasa cu Metz-ul (fata de cum e de obicei). Soare cel putin jumatate de saptamana si un vanticel racoritor pe care ar fi invidiosi multi din prietenii mei ramasi in blocurile din Iasi, Bucuresti sau alt oras romanesc.

Ce imi place cel mai mult vara e felul in care bate lumina dimineata si mirosul din masina cand deschid geamul care imi aminteste mereu de plecarile la mare cu noaptea-n cap. As spune ca traiesc niste zile cu un optim de temperatura si lumina care sper sa se mentina, o fericire termica, a simti pe corp o adiere subtila ... asa ca un sarut.

Dar viata e la fel de plictisitoare chiar si asa. Poate am mai spus dar am ramas singura europeanca de pe etaj. Un culoar intunecat in care sticlesc adesea dinti albi de negru :D. Uneori ma distreaza mai ales cand unul din ei canta la dus dar nu apreciez deloc ca vecinul isi lasa adidasii pe culoar dupa o dupa-amiaza la fotbal.

Intr-o seara m-a inundat unul si nu m-a surprins ca tot culoarul a iesit la strans apa. Solidaritatea se naste de altfel mai usor in randul oamenilor mai necajiti.

Din cand in cand ma scoate din rutina cate un incident ca acum vreo saptamana cand am pus mana pe doua fire neizolate ale unui fier de calcat. Deliberat si prostesc, desigur. Stiam bine ca e bagat in priza, iar Banu la fizica in liceu avusese grija sa ne povesteasca de oameni electrocutati. Dar degeaba. Cand uiti sa gandesti uiti sa gandesti. Noroc ca eram in papuci cu talpa de pluta.
Cred ca de fapt am ceva cu electricitatea vara asta pentru ca am mai ars un fierbator.

Allons enfants de la paatriiiee!!!...

2008-07-15T03:29:00.000-07:00

De 14 Iulie am ajuns in Metz pe la 5. In Republique = Centru = Locul unde se petrece totul in Metz era concert cu orchestra Metzeana (a se citi "meseana"). Oamenii stateau atat de plictisiti pe banci, majoritatea batrani iar tinerii care erau in picioare abia schitau niste miscari adormite din fund desi muzica era de dans. Asta mi-a amintit ca in urma cu doua saptamani un grup de tineri cantau muzica evreiasca de nunta in Place St Jacque dar ca orice urma de entuziasm si veselie in Lorraine si aceasta s-a dezumflat ca un balon nelegat bine si cu o gaura in varf.

Pentru a-mi intari exemplul: cu o luna in urma niste dansatori cu tobe africane incercau in acelasi loc sa faca show. S-au chinuit inutil sa ii faca pe oameni sa dea un pic din maini. Saracul sef de trib cu rasta in cap incearca sa le explice ca atunci cand el spune Coco publicul sa raspunda "Coco Lala" dar dupa trei "Coco" pierduti in vant s-a suparat, si-a luat jucariile si a plecat.

Revenind totusi la 14 iulie. Mare foc de artificii anuntat la 22.30 in Plan d'eau. Pentru necunoscatori asta e un lac, de fapt o prelungire a raului dotata cu un parculet foarte frumos. La peisagistica franceza jos palaria.
Lumea a inceput sa apara pe la 9 cu pocnitori si artificii miniatura. E prima data cand vad asa ceva in Franta, mai ales ca am auzit ca la revelion nu exista. Nu stiam ca orasul are atatia locuitori... Deci lumea a venit in masa la 9 si s-a asezat pe iarba.
22.35 - 22.50 foc de artificii deasupra apei. A fost frumos, nu am ce comenta. Doar lebedele se plimbau bete de colo colo iar una cu idei sinucigase chiar s-a avantat intr-un zbor printre scantei. 22-51 - toata lumea a inceput sa fuga acasa. Nu stiu cat a durat eliberarea locului dar dupa viteza cu care se miscau toti cred ca mai putin de o jumatate de ora.
Fara muzica, cateva tarabe amarate, fara mici si bere.

In concluzie cred ca traficul in Bucuresti a fost oricum mai perturbat cu mult din cauza zilei Frantei decat aici iar 14 Iulie a trecut ca o zi un pic mai deosebita.

Saarbrucken

2008-07-14T05:23:00.000-07:00

Am fost in weekend un pic pe la Sarrbrucken si s-a vazut ca am trecut in Germania: oameni mai putin "ranjiti", femei mai putin elegante si magazine ceva mai ieftine. Nu e chiar un oras cu multa istorie dar e frumos.

Nu stiu de ce dar cu toate ca Metz-ul are o arhitectura veche, frumoasa cu strazi a caror istorie se intinde de la Evul Mediu pana la secolul trecut, cu toate ca e plin de cladiri cu ornamente, in piatra veche, unele dintre ele chiar bine intretinute, tot ma simt mai acasa intr-un oras cu multe blocuri. Poate e vreo sechela comunista sau doar vreo obisnuinta ramasa pe creier dar ceva in cladirile astea paralelipipedice care erau din plin in Saarbrucken mi-a starnit un straniu sentiment de familiaritate.

Bar St Jacques

2008-07-13T09:12:00.000-07:00

Sau singurul bar cu internet de calitate in Metz... Duminica dupa-masa ca in vremurile de demult cand veneam saptamanal cu Alex pentru un chat cu cei de acasa...
Nimic nu s-a schimbat de atunci. Acelasi chelner gras sictirit cu o tarsa pe el atat de tipic frantuzeasca, acelasi chelner inalt blond cu gagica care nu face altceva in viata decat sa-l supravegheze de la o masa cu prietenele. Si ca de obicei gagica e plansa toata.

Doar ca spre marea mea uimire se aude un jazz de buna calitate.

"Pot"-ul 2

2008-07-11T00:55:00.000-07:00

A, si aseara am baut o sampanie (de fapt era "cremant" in franceza, spumos in romana) cu o unguroaica si cu o romanca ce vorbeste ungureste dar are prenume frantuzesc, normal, unica si inegalabila Yvette :P. Am baut pentru schimbari si mutari. Da se muta si penultimii romani din Saint Quentin si raman singura europeanca de pe etajul meu. Doar ca mie mi-e o teama teribila de ce schimbari si mutari vor veni in toamna...

"Pot" de nastere

2008-07-11T00:24:00.000-07:00

Ieri am luat parte la o "bauta" pentru doi noi tati. Nimic neobisnuit nu s-a intamplat. Nu s-a imbatat nimeni, s-au strans toti pe departamente, au stat de vorba, au plecat... cam ca la Mind si nici nu cred ca cineva a cerut scaderea de la salariu a orei consumate. Unul din "sarbatoriti" si-a adus nevasta si copilul. Cred ca e prima oara in viata cand vad un pui de om de 2 saptamani si nici prin cap nu mi-a trecut ca nu arata ca in filme cand ii vezi noi nascuti grasi cu ochii mari de caprioara si urland din toate puterile. Asta era destul de frumos pentru cineva al carui nume de familie se traduce "urat" dar era atat de mic si de rosu si scotea niste scancituri asa timide ca un coleg era sa se impiedice de cosul in care era pus, temporar pe podea.

Cei doi se casatorisera cu vreo 3 luni inainte de copil, daca asta spune ceva si tragand cu urechea la conversatia celuilalt tatic, nici el nu prea avea in plan dar cica si-a descoperit destul de repede ca are totusi si o bucata de parinte in el. Pana la urma intr-un fel sau altul oamenii se adapteaza chiar si la schimbari asa mari care par mici si firave la inceput.

Si-au trecut deja mai bine de 3 luni de cand am venit aici...

Provocare

2008-07-02T23:49:00.000-07:00

Am chef sa fac cinste cu o bere sau un suc. O dau cui ghiceste de unde e imaginea de sub titlul blogului meu.

Constatari culturale

2008-07-01T03:59:00.000-07:00

Ieri in Luxembourg am auzit romana: o tanti iesita la plimbare cu fetita pe biciclete, invatand-o sa schimbe vitezele intr-o dupa-amiaza cu soare.

Azi iar m-am trezit cu usa in cap. Barbatii de aici chiar nu stiu ca nu e frumos sa lasi usa sa se inchida cand ai pe cineva la un metru in spate ca sa nu mai vorbim de a lasa femeile sa treaca inainte. Macar e scuzabil ca de data asta a fost un neica nimeni si nu un sef de proiect la costum ca data trecuta.

Doi dintre angajati sunt proaspat tatici si dau de baut iar cineva inainte a strans bani pentru a lua un cadou din lista de cadouri a familiilor. Nu demult unul din tatici a trimis un mail in care multumea tuturor colegilor ca au participat fizic si financiar la nunta si ca cine vrea sa treaca pe la biroul lui sa-si ridice felicitarea de multumire.
Adica, e clar: vrei multumire, iti misti fundul, ati inteles.

En passent par la Belgique

2008-06-29T08:09:00.000-07:00

Am traversat o parte din Belgia de doua ori intr-o saptamana. Poate nu am ajuns eu in zona in care trebuie dar nu am auzit nimic sa semene a flamanda, valona sau ce alta limba mai au ei inafara de o franceza un pic modificata.

Am stat in tren cu 3 chinezoaice care vorbeau engleza. Vine conductorul, una din ele da 3 bilete si el intreaba pt cine din cele 4 sunt biletele. La care una din ele a izbucnit in ras: "I thought it would be obvious".

Mereu m-au uimit cat de urat scriu ziarele in Luxembourg si chiar Franta de belgieni. De la acel titlu: "Je triche donc je suis... belge" cand s-a comentat ca in Luxembourg 70% din cei care circula fara bilet sau cu bilet necompostat sunt belgieni pana la comentarii rautacioase la radio despre interzicerea francezei in scoli. Eu am inteles de ce sunt asa multi "ilegali pe transport"... pentru ca la ei biletele nu se composteaza in tren, ceea ce ma face sa cred ca sunt o groaza de prejudecati si in Luxembourgul "civilizat", dar totusi tre' sa recunosc ca oamenii mi s-au parut mai urati si mai denaturati chiar decat francezii.

Saptamana romaneasca

2008-06-25T02:50:00.000-07:00

Sunt in tara pentru 7 zile. Au trecut 4. Ciudat ca nu am timp aici de nimic. De ce ma mai mir totusi ca stiam ca voi avea de umblat.

Euro 2008

2008-06-20T04:24:00.000-07:00

Rutina genereaza ocupatii ciudate. Ultimul meu hobby in masina dimineata: sa numar steagurile de la ferestre pe nationalitati asezate cu ocazia campionatului.

Stiind ca pe 17 seara s-a jucat Romania - Olanda si Franta - Italia, si s-au calificat pentru sferturi Italia si Olanda vedeti si voi din grafic cum a crescut/scazut entuziasmul suporterilor.

De mentionat ca steagurile luxembourgheze nu sunt mai niciodata singure ci de obicei sunt asezate alaturi de cele portugheze. Concluzia pe care o trag eu de aici: grupul portughezilor cu nationalitate luxembourgheza saluta tara care i-a primit. Pe de alta parte totusi sunt de doua ori mai multe decat restul la un loc. Inca ma mai uimeste procentul ridicat de iberici din Luxembourg. De ce ei? De ce nu alta natie mai germanica sau mai est europeana? Nu pot sa-mi explic.

Ziua informala

2008-06-17T01:26:00.000-07:00

Vazut si "mica elvetie" luxembourgeza, in nord aproape de Beaufort cu ocazia zilei "informale" a departamentului. Pe langa cantitatea impresionanta de vacute, stilul de viata burghez, vilele cu flori si peluza perfecta mai e un motiv pentru care zona isi merita numele: relieful foarte deosebit. Ai impresia ca esti la munte cand de fapt esti undeva dedesubt, intr-o falie vulcanica.

Istorie... putin interesant. Zona apartine inca in mare parte unei familii de nobili in care nu sunt multe femei si care in cel de-al doilea razboi mondial, in plina ocupatie germana producea armament pentru britanici.

Victorie personala: cateva ore bune de conversatie cu "covoiturarii" de la care am smuls amanunte despre excursia lor la New York, despre stilul de viata algerian si aspiratiile asiatice ale unora.

Poze in curand.

Constatari

2008-06-12T02:56:00.000-07:00

"There are a lot of unhappy people at Luxembourg. Remember that. One day you will see Mr. Vancas was rigth."
Cam asta imi amintesc de la ultima ora de engleza cu canadianul. Ne intrebase care e definitia succesului. Si pe masura ce fiecare spunea: un job bun, desena pe tabla un omulet cu cutia de mancare in mana, apoi masina cu sigla Mercedes, apoi indicatorul cu Lux, casa, piscina, nevasta cu doua mingi mari in locul sanilor... Cineva a zis pana la urma "health". Nu's de acord pentru ca in mintea mea exista nu doar o nuanta ci o diferenta semnificativa intre fericire si succes, dar ... the point was... he was right. Sunt multi oameni nefericiti in Luxembourg.

Nu vreau sa ajung nicaieri cu asta, doar sa-mi expun constatarile despre marele cascaval din care vor toti sa muste: Lux-ul. Francezi, germani, belgieni din "Marea regiune" se ingramadesc la salariile mai mari, prefera sa faca naveta pentru un post mai bun, ca de... chiriile sunt scumpe. Nu demult un raport tinut neoficial a anuntat ca populatia in luxembourg va creste cu o treime iar transfrontalierii se vor dubla. Iar ei nu au inca tramvai, autostrazile sunt super aglomerate. O singura zi a nins primavara asta in aprilie. In ziua aceea am stat in "bouchon" o ora. 5 km intr-o ora. Imi aminteam de bancu' cu "...si melcul tzup mai incolo".

Ma mai intreb uneori cine e luxembourgezul de rand? Unde e? Toata lumea vorbeste de el dar el e un soi de "rarra avis". Eu cred ca e cel pe care l-am intalnit nu demult: directorul unei institutii de aici, un batranel cu parul alb si ochi albastri, calm, bland, vorbeste fluent patru limbi, are un nume care nu te lasa sa-i identifici originea: combinatii de nume franceze, germane, latine. Si peste toate astea el e mai mult decat constient ca toti francezii, germanii, belgienii, portughezii si alte natii care constituie restul de 80% din populatie lucreaza pentru bunastarea lui. Intotdeauna are o slujba buna, un stil de viata putin "regal". Daca e mai tanar poate seamana cu ducele - familie oameni frumosi, ceea ce nu prea am vazut la astia cu sange albastru.

Am mai avut un coleg Luxembourg si cand am dat TOEIC-ul a trebuit sa notam codul limbii materne. Luxembourgeza nu avea cod si un francez a comentat "ce, aia e limba". Colegul a zambit de'un asa fel incat mi l'am imaginat cu ganduri de genul: "fuck your French linguistic pride. We've got the money, you work for us, sucker."

Pe francezul care lucreaza acolo mi-l imaginez ca pe omul de 40 ani, plinut, cu cearcane, iesit intr-o dupa-amiaza cu mult praf sa fumeze o tigara in fata sediului bancii in care lucra. Statea acolo, in zona garii, una din cele mai aglomerate, in costumul lui de 4 ace, solid, uzat, stresat, plin de responsabilitati si obosit de naveta din Thionville.

Cu toate astea pe mine orasul si tara ma atrag. E ceva in podurile alea inalte de unde priveste valea sapata de un rau care acum are o latime de 10 cm. E ceva, un aer de multicultura pe strazile din centru, un fel de turn babel care pentru mine e irezistibil.

Portofoliu

2008-06-10T04:19:00.000-07:00

M-a intrebat cineva la un interviu despre ultima mea calatorie si am spus "Sudul Frantei". Suna ceva mai bine ca Lille, nu stiu de ce. M-am gandit totusi ca a fost un an prosper pentru mine si pasiunea mea pentru orase. Sa vedem, anitcronologic: Lille, Nice, Monaco, Antibes, Cannes, Vienna, Amsterdam.

De Luxembourg nu mai zic. Nici nu mai tin minte a cata oara am vizitat orasul acum doua saptamani cu Geanina? A 4a, a 5a? Am observat ca viteza de vizitare a crescut datorita faptului ca acum merg direct la tinta si nu ma mai pierd asa des nici pe strazile care mi s-au parut candva identice. Incep sa am asa un sentiment de ghid. Imi place sa dau date istorice, sa ma repet, mai ales cand am de-a face cu persoane care noi.
e fiecare data insa, mai descopar ceva nou cum ar fi o casa in vale pe care se gasesc marcaje cu nivelul apei in diversi ani. In 1926 era mai sus de ferestre.

Daca as gasi mai des oameni cu care sa pot pleca as pleca mai des. Deocamdata ma tine doar stagiul dar weekendurile imi sunt libere... destul de libere. Asa ca... daca stiti persoane interesate de umblat hai-hui... dati-le blogul meu.

Intoarcere la normal

2008-06-09T06:55:00.000-07:00

S-a terminat se pare si bunastarea celor doua saptamani in care a avut cine sa ma astepte acasa, cine sa se trezeasca sa imi pregateasca o cafea si cine sa ma insoteasca la plimbari de seara.

In diminetile racoroase sau in dupa-amiezele plictisite in drum spre Luxembourg sau spre Metz colegii mei nu prea vorbesc. Asa e lumea informaticienilor francezi: autista. Asa ca nu fac prea multe inafara de a inchide ochii si de a ma gandi la cineva care s-a intors departe si m-a lasat cu inima trista.

Mi-e dor.

Doua luni

2008-06-02T01:25:00.000-07:00

...au trecut de la inceputul stagiului meu si al drumului constant Metz - Luxembourg. Deja mult. Ma uitam azi cum natura si peisajele s-au schimbat considerabil.

Treceam in aprilie printre paduri cu copaci fara frunze si mi se parea ca e deja tarziu, ca nu o sa mai apara nici muguri, nici verdeata, si ca voi vedea doar fum de furnale. Apoi am plecat pentru 5 zile in sud si verdeata a explodat intre timp. deja de o saptamana toti copacii au ajuns la capacitate maxima de verde.

Ma mai uitam ca e din ce in ce mai cald dar nu sufocant si ca mi-as dori sa se continuie vremea asta ca sa nu mai am atat de des ganduri despre incalzirea globala. In schimb se pare ca din ce in ce mai mult resimt criza petrolului: desi am mers mai putine zile cu masina luna asta am platit cu 10 euro in plus.

Ex blog

2008-05-28T05:08:00.001-07:00

Imi citeam propriul blog vechi. Am scris unele lucruri frumoase acolo si e ciudat cum te poti trezi schimbat uitandu-te la tine cel de acum 2 ani.

Livrare speciala

2008-05-27T03:20:00.000-07:00

... saptamanile astea doua din Romania: Adi.

Ziua cartitei

2008-05-22T00:01:00.000-07:00

In fiecare dimineata plec la 6.43 din camera pentru ca de la intalnirea cu un obsedat sexual am decis sa nu mai trec prin pasaj dimineata cand nu e nici tipenie de om. La 6.45 ajung la intersectie unde vad autobuzul 5 venind spre mine. Respir usurata ca nu e 4 cel pe care trebuie sa il iau.

Ajung in statie pe la 6.47. Imi iau mereu o marja de siguranta. La 6.48 apare un tip cu ochelari care vine si se uita dupa autobuz, mai citeste orarul sa vada ca nu a gresit... da ar trebui sa vina la 6.50. In fiecare dimineata observa ca are sireturile desfacute si se sprijina de temelia gardului casei din spatele nostru sa isi lege sireturile. Intotdeauna incepe cu stangul.

Intotdeauna aud de la casa respectiva un zgomot trancanit: cineva trage obloanele si intotdeauna la 6.50 privind la coltul de unde ar trebui sa apara autobuzul se iveste o femeie care face jogging in pantaloni albi si bluza neagra. Intotdeauna busul apare la 6.52.

Asta e viata mea, rutina mea, of. Mai meditez uneori ca ar fi nevoie de niste gesturi atat de simple ca sa nu mai fie la fel: sa isi schimbe tipul adidasii sau sa isi lege sireturile cu doua noduri cum fac eu, sa o ia femeia pe partea cealalta, sa ajunga soferul la timp. De aia incerc si eu sa iau in fiecare zi alti pantofi.

Lille

2008-05-21T23:46:00.000-07:00

De data asta am trecut frontiera intre trei regiuni ale Frantei: Lorraine, Champagne si Nord-Pas de Callais. M-a mirat sa vad un oras cu influente din Belgia si putin parca si din arhitectura britanica: cladiri in caramida rosie si gri, mai putine flori, mai putina ordine si curatenie, mai multi studenti, mai mult haos si mai multa viata.

Primul metrou automatic din lume pus saracul in functiune pe la 1984... trebuia sa se laude si ei cu ceva pe langa tablourile lui Goya expuse la Palais de Beaux Arts. Pacat ca bietul metrou are doar doua linii amarate si aproape paralele.

Viata de noapte insa mi-a depasit asteptarile. Prima oara dupa festivalul berii unde au fost invitati nemti am vazut oameni distrandu-se. Restaurantul medieval era 2 in 1 cu un club sexy. Consecinta: serveau paine in forma de... organ si pe un perete Coralline isi afisa pieptul cu cornite pe sfarcuri. Chelnerita si ea dotata cu avangarda si decolteu ii facea sa saliveze pe spanioli care o luau la misto in spaniola cantudu-i sa scoata pieptul mai in fata. Norocul lor ca era frantuzoaica get-beget... de unde sa stie fata ce i se cere. A zambit aplecandu-se peste masa sa intinda farfuria si sa atraga si mai multi ochi in decolteu.

Entertainer local: un pletos cu cantece perverse si bancuri misogine adus pentru petrecerea burlacilor la masa de alaturi. Ne-am distrat. Am facut intrecere cu burlacii (idee originala: toti barbatii s-au travestit in cocote) care urla mai tare.

La 12 noaptea era full pe strazi de studenti si de lume iesind sau venind la cluburi care erau si alea din plin. Pentru cei care au stat in Lorraine asta e ceva arareori intalnit. Intre balbaitii care isi justifica lipsa de chef de viata cu "c'est à cause de la guerre". Cum care razboi? Ala care s-a terminat acum 60 de ani, nu mai stiti cand doua provincii franceze s-au plimbat de 3 ori la nemti si inapoi?

Lille mi-a lasat impresia unui oras studentesc. Sa le traiasca studentii si voia buna si sa ne vedem poate si la Braderie (zilele orasului).

Vous êtes portugaise ?

2008-05-14T06:48:00.000-07:00

Continuarea pataniei din Charley's Garre...
Dupa frumoasa imagine pe care soferul mi-a lasat-o cum ca Luxembourgul nu e nici pe departe pamantul unde curge lapte si miere si unde lumea iti deschide frumos usa, soferul cel nervos inca nu se calmase nici dupa 3 statii.

De data asta victima a fost o batranica pe care i s-a pus pata ca nu i-a facut semn sa opreasca. Aici in toiul civilizatiei si al ecologiei, soferii nu opresc daca nu coboara nimeni si nici nu urca nimeni. Biata babuta a considerat ca e un semn in sine faptul ca statea la marginea statiei asteptand si a fost intampinata de urlete ca de ce nu face semn. Cum altfel si-ar fi dat el seama ca trebuie sa opreasca.

Vexata, batranica nu numai ca a inceput sa tremure dar in mintea ei de portugheza care probabil a avut destul de mult de suferit intr-o tara straina a luat-o ca pe o ofensa. Nu stiu ce a deranjat-o mai mult: faptul ca si-a dat seama dupa accent ca soferul era si el portughez si totusi nu a demonstrat solidaritate si nici nu i-a raspuns in portugheza sau faptul ca soferul i-a facut natia de ras prin lipsa de profesionalism si educatie.

O jumatate de ora pana la Belvaux babuta, asemeni uneia din Romania a trancanit, chicotit, criticat originile, educatia si mi s-a plans ca a iesit din spital. Ce m-a mirat cel mai tare a fost cand i-a spus: "Si tu esti strain ca si mine si stii bine de unde sunt dar nu recunosti. Eu sunt aici de mai demult, iar aici soferii sunt educati. Ce erai in Portugalia? Secretar?"
Probabil si la ei ca si in alte locuri familiale pozitiile sociale sunt impartite bine.

Dincolo de toate insa am apreciat atitudinea femeii, felul in care vorbea de educatie. Cand i-a inchis gura soferului s-a intors spre mine si m-a intrebat dc si eu sunt straina si dc sunt portugheza. I-am zis ca sunt romanca si m-a privit bucuroasa: "A, atunci o sa va vorbesc privindu-va in ochi." Mi-a placut solidaritatea ei. In fond aici suntem cu totii straini.
....

Am ajuns in sfarsit transpirata sa aflu ca reuniunea era la 10 nu la 10.30 dar oricum s-a amanat pe maine. Cum maine baietii nu vin cu masina iar o sa merg cu trenul si autobuzele in Luxembourg.

Inapoi la nord

2008-05-14T06:31:00.000-07:00

Inapoi in Luxembourg. Calatoria de intoarcere... departe de perfectiunea celei de la dus. Am ajuns cu o ora si un sfert intarziere, ne-au expediat direct in trenul de Luxembourg. Am reusit sa iau un autobuz pana in Charley's Garre de unde trebuia sa iau altul spre centru.

Ajunsa in Luxembourg aveam doua optiuni: sa schimb un tren si un autobuz si sa ajung la 11 dar relaxata sau sa schimb doua autobuze si sa ajung la 10.40 gafaind. Reuniunea de la 10.30 m-a facut sa o aleg pe a doua. Am ajuns gafaind in Charley's Garre... Nu stiu de ce numele asta ma facea pana azi sa ma gandesc ca in autobuz ma asteapta Charley din Fabrica de ciocolata pe post de sofer... Ajung la limita si vad autobuzul plecand. Fac semn, se opreste pe rasterul rezervat altui autobuz, ma urc si...

Abia imi trageam respiratia ca presupusul Charley se transforma in dracu'. Parca imi ajungeau la urechi zgomote romanesti... muzica atat de cunoscuta. Ca ce e el, taxi? Ca nu avea voie sa opreasca acolo, ca de ce nu am fost la timp... Gafaind am incercat sa incropesc o explicatie care nu l-a multumit si la facut si mai nervos in timp ce eu cautam disperata biletul care mi-a cazut probabil din buzunar in fuga de la gara impreuna cu cartea de vizita a responsabilului.

Nice

2008-05-12T03:31:00.000-07:00

Ultima oprire: Nice. Francezii din sud nu sunt doar mai calzi ca cei din nord dar si mai prost organizati. Asta e, nu le poti avea pe toate. M-am plimbat 9 ore cu rucsacul foarte greu in spate pt ca la gara din Nice se stricase locul de depozitat temporar bagajul. Dar ma pot lauda ca am traversat Promenade des Anglais de la un capat la altul. De doua ori...

Nice e un oras mare, frumos, impunator. Nu e doar statiune turistica. E oras cu arhitectura sanatoasa, solida, combinatie de modern si clasic dar aerisit, nu ca intortocheatele de orase Lorraineze.

Am urcat si aici pe punctul inalt al orasului urmand sageti pe care scria mandru: " Une des plus belle panorama du monde". Cand am ajuns sus mi-am zis doar: "Posibil."

Monaco

2008-05-12T01:39:00.000-07:00

In ziua aceea am mai trecut o frontiera si am mai adaugat un element la colectia de state mici si bogate vizitate. Iar asta e al doilea din lume ca si miniatura de stat si unul din cele mai bogate, deci o piesa destul de importanta in colectie.

Dincolo de bunastarea aceea generala, stralucirea si Luxul enervant uneori, Monaco mi-a ramas in suflet ca un loc frumos si deosebit si devine din ce in ce mai greu sa spun asta.

Gara e in munte si numeroase lifturi duc pe diferite nivele ale orasului. Cazinouri, masini de lux, dame cu ochelari mari care isi ascund probabil celebritatea.

Doua minute pe vapor, traversand portul cam pe aceeasi distanta pe care as parcurge-o traversand univeristatea Alexandru Ioan Cuza din Iasi. Dar s-au meritat. S-a meritat sa te strecori printre yacht-uri de lux privind peisajul de pe uscat si ordinea desavarsita din port si schimband priviri politicoase cu doi batranei eleganti englezi care s-au oferit sa ne faca poze.

Muzeul automobilelor mi s-a parut extrem de banal in peisajul respectiv. In alt loc as fi fost mirata, as fi admirat mai mult. Acolo e doar o colectie mai mare de specific local. Mai mult entuziasm am avut totusi privind cazinoul principal si Hotel de Paris. O oglinda in fata convexa in care se vede muntele cu fundul in sus si in partea cealalta cazinoul deformat.

Mi-a placut si sa ma plimb de-a lungul coastei, sa trec prin tunele (doar e munte), sa calc pe urme de picioare de fotbalisti pe Golden Foot, sa admir constructiile si gradina japoneza, sa ma las dusa de o banda rulanta pe peronul extrem de lung.

Cannes

2008-05-11T03:22:00.000-07:00

Cand am pus piciorul in Cannes am avut o senzatie stranie de mizerie... Cum? Asta e Cannes? Aici se pune covorul? Pentru stradutele astea strampte pline de precupete si de bistro-uri de mana a doua vin in Franta toata sclifoseala de vedete? Explicatia: ca orice in oras turistic, exista si locuri mai putin selecte ca si cel unde ne-a "depositat" autobuzul. Pentru eventualii tursti interesati intre Nice, Antibes si Cannes se poate calatori cu 1 euro pe calatorie in autobuz.

Cand am ajuns pe Croisette atunci... totul s-a schimbat... Pe langa luxul hotelurilor cu vedere la portul cu yachturi si alea luxoase, o implantatie destul de semnificativa de Hollywood e cam deranjanta.

Cel mai mult mi-a placut totusi sa urc pe punctul cel mai inalt al coastei, sa trec pe langa zidul Mastii de fier si sa admir orasul de sus. E ceva la orasele astea de la Alpii maritimi, toate au un punct din asta cu o vedere superba.

Antibes

2008-05-10T01:08:00.000-07:00

Prima oprire serioasa pe Coasta de Azur: Antibes. Pe undeva la mijlocul distantei intre Cannes si Nice, Antibes-ul mi s-a parut un loc linistit, curat si frumos. Abia in dupa-amiaza zilei am descoperit adevaratul sau farmec: stradutele mici si casele mediteraneene.

La Antibes se afla si un muzeu Picaso, dat fiind ca si lui i-a placut in sud la mediterana. Din pacate era inchis.

De pe santinelele Fortului Caré e una din cele mai frumoase panorame pe care le-am vazut.

Sunt doar peisaje tipice in Antibes: mare, barci, stradute inflorite, fantani artezie in care imi venea adesea sa ma bag. Nu stiu uneori nici eu de ce mi-e atat de teama sa fac ce imi vine si sa mai incalc regulile "bunul simt".

Asta a fost Antibes unde mi-am petrecut de altfel si serile la Ana intr-o rezidenta ce semana cu un fost hotel dezafectat dar cu oameni interesanti: studenta din Brazilia insetata de soare si plimbari, tunisianca timida dar cu un farmec specific femeilor arabe si cu dinti de un alb pe care sunt extrem de invidioasa si studentul algerian venit cu program de bursa pe care se vedea ca e crema cremelor.

Treceam adesea pe rue des Tamisiers... coincidenta cu numele "sefului".

Sunt locuri cu palmieri si unde lumea se duce la plaja si autobuzele intarzie.

Aer de sud

2008-05-09T00:00:00.000-07:00

Nu stiu altii cum sunt dar mie cuvantul sud imi provoaca in minte o anumita stare de fapt: ganduri in culori rosiatice, frunze de palmieri, turbane si haine colorate, muzica de tobe africane, uneori totul de la flori de bumbac si cantece de sclavi pana la lanuri de lavanda si prosperitate mediteraneana. Cred ca e o asociere mai mult sau mai putin voluntara cu exotismul si culoarea.

In liceu cand am pasit prima oara in PACA am simtit cum caldura imi intra in oase si in suflet si atunci m-am intors de acolo un alt om: mai agreabil, mai vesel, mai indraznet. Acum m-am intors mai odihnita si mai plina de caldura.

A inceput si s-a sfarsit cu un tren de noapte. Prima calatorie a fost ca o lectie de civilizatie, ceea ce inca separa occidentul de Romania. Cine a fost cu trenurile soarelui stie ce vorbesc. Toti s-au asezat pe locurile lor, unii mai mofturosi si-au scos pernuta cu imprimeu vacuta. Altii cu copii i-au linistit. La 10 s-a dat stingerea, toti si-au inclinat scaunele si s-a facut liniste. Atat... Fara "cafea avem, reviste avem...", fara aglomeratie pe culoar, fara mirosuri de transpiratie frecata pe musaua CFR. Doi tineri cu zgarda la gat si haine negre, tragand de turul pantalonilor... dornici de vorba si de o bere s-au dus pe hol, langa toaleta apoi au trecut tiptil inapoi.

La Marseille la radio: "Mais pour l’instant ferme tes yeux, passe ta main dans mes cheveux..."
Pe promenada de la Cannes oameni facand jogging la 7 dimineata... Liniste, marea clara, limpede... aerul de sud.

Fantomele Viennei

2008-04-27T03:08:00.000-07:00

Era ceva acolo atat de familial de firesc de natural, sa ma plimb pe strazi, sa gasesc un loc sau altul, sa redescopar unele imagini care au ramas de mai demult. Plimbarile lungi, cafenele, luminile unui oras aerisit. Asta imi amintesc din Vienna. Mai mult decat Parisul, orasul asta a fost pentru mine cel mai romantic din lume.

De la castelele cu sali de bal, cladirile de capitala de fost imperiu la Prater si la panorama din varful lumii, toate mi-au ramas in suflet mult timp dupa plecare.

Trezire

2008-04-24T05:35:00.000-07:00

In dimineata asta am trecut printr-o ceata deasa intinsa pe kilometri care mi-a amintit de o expozitie de la FRAC la inceputul lui octombrie. O camera mare, alba in care nu puteai vedea decat ceata la fel de alba si nu puteai privi mai departe de jumatate de metru.

Asa se prezinta si viitorul meu aici: nu pot vedea mai departe de cateva zile. Nu stiu cand se termina ceata si nici cand voi ajunge sa disting ceva din drumul meu, poate padurile sau vaile din Luxembourg.

In fiecare dimineata privesc fumul din furnalele de la Arcelor sau din fabricile din Vallée de la Fensch si mi se pare o imagine atat de comunista salvata doar de fecioara din marmura care isi intinde mainile peste vale si peste biserica din care nu vad decat un turn, restul ascuns de autostrada...

Am intrat in rutina...

Intro

2008-04-01T01:32:00.000-07:00

A inceput cu un Erasmus in Metz, Franta. Frumos, dezinvolt, calatorii, petreceri, straini simpatici.
A continuat cu un master in acelasi oras. Oricat de "pretentieux" ar suna "master in Franta"... nu este. E doar o continuare a facultatii sau liceului. Multe cursuri, proiecte, prejudecati, etc.
Dar ca orice student la informatica in Metz a trebuit sa fac un stagiu de practica intr-o intreprindere si ca orice student care se respecta aici am ales Luxembourg ca destinatie pentru asta.

Am avut de ales intre mai multe firme, interviuri, etc. Daca am ales bine sau nu, nu are rost sa ma mai intreb ci mai degraba sa ma consolez cu gandul ca oriunde as fi mers as fi avut ceva de regretat pentru locul in care nu am mers. Nu regret un singur lucru: ca nu am ajuns intr-o banca.
Asa m-am trezit intr-o zi semnand contract pe 6 luni cu un centru de cercetare din Esch sur Alzette. Mereu trebuie sa specific ca nu fac cercetare ci programare dar macar am timp sa gandesc, ceea ce nu as fi avut in banca.

Drumul il impart cu doi colegi cu masina cu care nu prea vorbesc pentru ca nu ii intereseaza nici un subiect pe care eu il propun.
Timpul trece repede. exista rutina, exista si oameni, exista si respect, exista si dezinteres.