Nostalgii de pe Rue du Mistral (1)

In vara lui 2001 omenirea inca se recupera dupa vreo 3 apocalipse ratate: cea a eclipsei din '99, cea de la revelionul cu trei de zero si cea din 2001 (ca abia atunci incepea cu adevarat mileniul 3). Era canicula, era vara majoratelor si ultima vara inainte de bac.
Dar, chiar daca nu s-a intamplat nimic foarte iesit din comun, vara aceea a fost pentru mine epilogul unei schimbari.

In iulie 2001 inca mai credeam ca lumea se termina dincolo de Iasi sau Suceava si, trebuie sa recunosc ca nu prea intelegeam importanta plecarii mele la un curs de franceza la Toulon, nici nu aveam idee cat de des si de clar imi voi aminti cele doua saptamani petrecute acolo.

A inceput cum incepeau vacantele pe vremea aia: cu vreo doua drumuri si vreo 4 cozi la ambasada Frantei din Bucuresti. Imbranceli, caldura, nesiguranta... mai sunt doar asa mici amintiri pentru a constientiza cat de mult inseamna acum libera circulatie.

Cu o seara inainte de a lua pentru prima data avionul, am ajuns cu Maria si fata sa, Andra la Bucuresti. Ne conducea un taximetrist la care am si stat peste noapte care isi tinea banii intr-o cratita cu care bloca usa, iar masina si-o parca in curtea unor tigani de la o casa din apropierea blocului. Ce-i drept nu prea facea lumea taxi cu Renault pe atunci.

La 8 dimineata eram la Otopeni si am stat vreo 5 ore in aeroport pentru ca avionul cu care trebuia sa plecam se izbise de o barza la Timisoara. Ni s-a dat un cec de masa de 5 dolari care abia mi-a ajuns pt un sandvis. Ciudat ca si acum tot cam atat costa. La Paris am luat un taxi ca sa schimbam aeropoartele si am ramas blocati in ambuteiaj vreo doua ore. Abia seara tarziu am ajuns la Toulon unde ne astepta gazda si de acolo am mers la casa ei veche, provensala, cu obloane si cu podele de lemn care scartaiau teribil, dar, cel mai important, cu piscina.

Am invatat atunci ca tipologiile nu sunt doar asa, de dragul unor glume stupide si ca oamenii sunt oameni, iar apropierea sau departarea de o anumita cultura isi pune amprenta pe toti, iar acolo unde se aduna un numar mare de straini pe acelasi perimetru, ies la iveala metehnele fiecaruia.

In casa lui Madame Martin erau cazati la vremea respectiva si alti participanti la cursuri: o nemtoaica de 18 ani, Christiane, blonda, mai plinuta dar fara complexe si foarte vorbareata, un belgian (flamand) pe care il trimisesera parintii sa invete pentru ca ramasase repetent din cauza francezei si o spanioloaica, profesoara venita cu sotul si copilul care luasera un mic apartament cu intrare separata. Andra a ales camera mai mare si apoi a realizat ca a facut o greseala pentru ca era perete in perete cu a spanioloaicei. In primul rand ca spanioli tacuti nu prea exista, apoi, cand mai au si copii de doi ani cu ei, incearca sa dormi noaptea. Iar in plus erau si foarte pasionali: se certau cu zgomot si se impacau cu si mai mult zgomot.

Madame Martin era in varsta, se chinuia sa se poarte frumos, dar nu prea se pricepea sa exprime o opinie. Cumva, de la alti romani care statusera la ea intelesese (si sustinea sus si tare ca are dreptate) ca Ceausescu a construit muuuulte manastiri. Orice incercare de a-i explica ca face o mica confuzie a fost inutila. Dar, trebuie sa ii recunosc o calitate si anume, stia sa gateasca. A fost singura persoana de la care mi-a placut mancarea provensala.

Nu exista dimineti mai frumoase decat cele cu soare mediteraneean. Pentru mine erau si un prilej de a descoperi, de a ma minuna de diferentele de atitudine, de civilizatie. Oameni relaxati, curatenie...
In fiecare dimineata la 7 nemtoaica se trezea din cauza ceasului belgianului. La 7.30 luam micul dejun si tot nemtoaica se ducea sa il trezeasca pe belgian care dormea tun. Cand in sfarsit reusea sa il trezeasca, belgianul bloca baia comuna pentru o jumatate de ora si mai tot timpul era cat pe ce sa ratam autobuzul pentru ca asteptam dupa el sa ne spalam pe maine. Dupa cateva zile si-a bagat picioarele si l-a lasat sa doarma.

Lucrurile s-au rezolvat de la sine cand a aparut la curs o alta belgianca, venita din acelasi oras cu el si cu care se asemana foarte mult: inalti, slabi, cu fata lunga si le placeau golful, barcile si quiche lorraine. Desi erau din acelasi oras mic s-au cunoscut acolo, in Toulon. Singura diferenta mare dintre ei era nivelul grupei de franceza: el era incepator si ea cu avansata. Dupa doua zile ea ii cumpara camasi si el a prezentat-o parintilor lui veniti sa vada progresele in franceza.

In autobuz erau mereu oameni normali plus doi betivi pletosi, nerasi cu priviri foarte vesele. Mereu urcau la aceeasi statie si coborau la urmatoarea, asa ca nu se mai asezau pe scaun. Stateau langa usa si se clatinau tinandu-se de bara cu o mana si incercand inutil sa isi ridice pantalonii cu cealalta mana in care aveau uneori sticla aproape goala. Din cauza asta mereu li se vedea cate putin din buci.

Cand ma gandesc ca abia descoperisem internetul. In Pascani era in floare mirc-ul dar la Toulon aveau niste Mac-uri cu monitoare foarte futuriste, transparente. Cand ma gandesc doar ca scriu acum de la un laptop si ca nici mobil nu aveam... abia acum realizez cat timp a trecut...