Ocupatii de tren

De mult nu am mai avut timp sau inspiraţie să scriu, dar weekendul asta mă plictiseam în tren aşa că am pus pe hârtie şi apoi pe blog, pe care aş fi vrut să îl readuc la viaţă, o serie de gânduri aşa cum mi-au venit unul după altul...

În momentul în care scriu aceste rânduri tocmai am primit un sms. Ştiu de la cine e şi ce cuprinde : « Bun venit în Franţa. Tarif… ». Casele au devenit uşor mai sărăcăcioase, cu faţade mai puţin îngrijite, câteva zone industriale, câteva sate de frontalieri. Am intrat din micul ducat în marea republică şi se simte.

Aseară am vorbit cu Geanina, una din studentele care au poposit ca Erasmus pentru un semestru la Metz şi căreia îi aparţine şi sintagma „We’ll always have Metz”. Tot ea mi-a spus şi că originalul „We’ll always have Paris” e din Casablanca, dar cum am eu obiceiul să fac câte o gafă, o asociasem cu un film foarte nou şi banal. Măcar îmi rămâne orgoliul că nu am căutat pe Google şi de a-mi asuma lipsa de cultură cinematografică şi de inspiraţie.

O frază atât de scurtă mi-a adus în minte multe dintre amintirile cu care îmi hrănesc insomniile. Sunt insomniacă de când aveam 10 ani şi probabil eram şi înainte dar nu ştiam ce înseamnă. Singura perioadă în care am dormit mult si bine a fost pe când făceam naveta de la Metz la Luxembourg. Pe atunci adormeam aproape imediat cum mă aşezam undeva confortabil chiar şi pe canapeaua unor prieteni când ei făceau conversaţie în jurul meu, la telefon cu prietenul şi în situaţii şi mai penibile pe care nu vreau să le menţionez. Dar face din parte din a fi eu, Oana, când te aştepţi mai puţin fac ceva memorabil sau uit ceva esenţial sau dau curs unor gânduri neaşteptate care îi fac pe alţii uneori să râdă, alteori să se crucească... mai mult sau mai puţin flatant.

Trenul trece acum prin Thionville. Se vede catedrala gotică de un galben înnegrit de la fumul zonelor industriale din jur. Nu îmi place Thionville. E un oraş cu o populaţie uşor îmbătrânită, cu chirii mai mari decât te-ai aştepta pentru ce oferă, unde oamenii stau pentru a pune un ban deoparte pentru că e doar la 20 de minute de Luxembourg, unde lucrează mare parte din ei. Cu toate astea, ei fac adeseori o ora pe drumul spre muncă, oameni obosiţi de trezitul devreme şi de timpul pierdut în ambuteiaje şi cărora le mulţumesc. Toţi cei care lucrează în Luxembourg nu ar încăpea în ţara asta atât de mică şi chiria mea ar fi şi mai mare decât este.

Trenul merge spre Metz. Un poliţist îmbrăcat în civil cu o banderolă Duane pe mână, ia la întrebări un domn bine cu un diplomat din spate. Unde lucrează, unde locuieşte, unde se duce? Îl percheziţionează. Mă îngrijorează. Ce caută? Şi vineri am auzit că poliţia instalase filtre pe autostrada spre Franţa. Un criminal? Trec la o doamnă care se uita îngrijorată. Îi arată legitimaţia. Arată ca cele din filmele americane. „C’est la loi, Madame”. Îi iau plasa cu cumpărături la control. Ça c’est de Luxembourg? Non, ça c’est d’Italie. (nu văd la ce se referă deşi aş muri de curiozitate să aflu).

Mă uit la sacoşa mea de hârtie neagra în care mi-am pus lucrurile de schimb pentru week-end şi în care fusese cadoul lui Adi de Crăciun. Nu încăpuseră în geantă şi sacoşa asta de hârtie lăsa impresia că vin de la cumpărături.

Am ajuns la Metz, trec pe lânga porţile Germaniei şi pe lângă zidul vechi de apărare. Un bărbat îşi plimbă labradorul în pădurea din jur.

În adâncul sufletului îmi doresc să mă fi perchezitonat şi pe mine, să fac conversaţie să le explic de unde vin, unde locuiesc, cum am ajuns în acest tren. Pun pariu ca ar găsi povestea mea mai interesantă decât a doamnei din faţă. Apoi aş fi murit de râs dacă s-ar fi uitat în sacoşa mea şi ar fi dat peste chiloţii mei. Iar dacă s-ar fi gândit să se uite în geanta mea aveam deja o frază pregătită: Allez-y, Monsieur, bonne chance.

Adevărul e că aş fi fost emotivă sau timidă să le fi spus asta, dar şi că, dacă mi s-ar cere cumva, nu aş putea enumera nici jumătate din lucrurile care le am în geantă.

Am ajuns la în gara de la Metz, cea construită de germani cu statuia regelui ce era mutată în funcţie de ocupaţie ba cu faţa spre Franţa, ba spre Germania. Una din cele mai frumoase gări din Franţa, mândria Metz-ului, gara din care plecam la 7 în fiecare dimineaţă.
Gara asta îmi aminteşte de seara caldă şi perfectă de mai când am plecat spre Nice şi de seara rece si ploioasă când m-am întors de la Frankfurt în Metz şi când am luat pentru prima şi ultima oară un taxi acolo. Eram bucuroasă că semnasem contractul de închiriere pentru apartamentul din Neudorf, vorbeam cu mama la telefon. Se termina o lună de umblat după apartament şi de griji. O situaţie care se rezolva la fix, când te aşteptai mai puţin.

Trenul se mişcă, plecăm spre Nancy iar pe mp3 player am ajuns la Seems so long, Nancy...

Voi începe să citesc. Iar mişună poliţia prin vagoane. There’s something rotten in Moselle.