Nostalgii de la bloc

In seara asta, ascultând melodii de omorât emigranţii de-ale lui Crişan, Dorobanţu sau Gică Petrescu, m-a pălit (da, ăsta e verbul cel mai potrivit) o nostalgie pentru locurile în care am stat mai mult timp şi pe care le-am părăsit.
Privind aşa pe geam la firma albastră de la hotelul Pontevechio care se vrea de 4 stele, în contrast cu clădirea dărâmată a fabricii de bere "Henri Funck" de la care au căzut întâi ambele "N"-uri apoi şi alte litere, parcă mi-am amintit de luminile de pe strada mea din copilărie.

Erau anii 90 şi la restaurantul Diana erau nunţi in fiecare sâmbătă seara. Dacă pleci, vreau să vin cu tine... se auzea de la restaurant până la etajul doi, apoi de la câte un beţiv ieşit în faţa blocului. Era vremea în care citeam cu lanterna sub pătura, când mă holbam ore în şir la un poster cu delfini (Le grand Bleu) decupat dintr-o revista Pif et Hercule. Era vremea în care alergam pe esplanadă şi în care ştiam încă să merg cu bicicleta, încât mă aventuram chiar şi în fântâna arteziană veşnic fără apă din centrul marelui municipiu de 30.000 de locuitori, acum rămaşi doar jumătate probabil.

Ciudat era că în nopţile alea cu nunţi la Diana îmi plăcea să mă holbez pe geam pe muzica lui Crişan şi mi se părea că Paşcaniul şi mai ales zona din faţa blocului era centrul universului. Ii spionam pe vecini, ştiam fereastra fiecăruia, uneori lumina unei oglinzi destinată cuiva de la scara alăturata ajungea la mine pe perete. Cunoşteam fiecare castan şi maşină din parcare, fiecare stâlp de iluminat, gardul verde care înconjura micile iazuri de verdeaţă în care mi-am rupt rochia preferată, leagănul în care mi-am spart capul, pietrele în care mi-am julit genunchii ani la rând, fiecare bucată de pavaj...

Pe esplanada construită de Răţoi (cu moaca lui de pupăză cum spunea o prietenă), cel mai longeviv primar din ţară, de prin anii 80, se derula în fiecare seară acelaşi spectacol, aceeaşi copii jucând prinsa, tinerii stând pe marginile rondurilor de flori, făcând comentarii nesimţite, femeile căutându-şi copiii, ocheade şi bârfele: cine cu cine? Toată lumea ştia pe toată lumea.

Oraşul se termina undeva dincolo de parcul în care mă duceam în liceu cu băieţii pentru că ştiam că ai mei nu călcau niciodată pe acolo. De altfel, după ce Diana a devenit falimentar şi a fost transformat într-o consignaţie, formaţia cred că s-a mutat la restaurantul din parc.

In parc, tinerii se ascundeau pe după arcadele părăginite de la fostă casă a lui Sadoveanu, marea personalitate a oraşului, fiul dintre o răzeşă şi un boier, cu vederi destul de clare comuniste (dar nimeni nu ne spunea asta pe atunci). De acolo se cobora pe o costişă până la lacul Peştişorul cu insuliţa unde mirosea teribil în verile secetoase. Când au schimbat apa lacului într-o vara cu scopul de a-l curăţa, au lăsat două luni lacul secat. Algele, gunoaiele de la restaurantul de pe ponton, sticlele şi ambalajele aruncate de adolescenţei care veneau să se sărute pe insula s-au copt bine la soare emanând un miros care l-a acoperit pe cel al fabricii de drojdie de bere.

Ciudate amintiri olfactive mai am legate de oraşul ala: mirosul fabricii de drojdie de bere, mirosul de benzină din Dacie iarna, al gunoaielor cărora li se dădea foc de fiecare data cu explozii de spray-uri neconsumate, al florilor pe esplanada, mirosul de iasomie de la primul meu sărut, de asfalt ud, de covrigi calzi şi de zăpada.

Ciudate senzaţii vizuale mi-au rămas în minte: a răsăriturilor printre blocuri pe care le prindeam uneori în drum spre liceul aflat „în deal”, dincolo de cele vreo 200 de trepte terminate cu un monument de lemn în formă de furculiţă: Poarta soarelui, imaginea trenului plecând spre mare noaptea, din care se vedeau străzi cu case, lumina felinarelor şi mai ales griul blocurilor...

Nu mă voi întoarce.

And years shall run like rabbits ...