Despre naivitate

O respectabila colega putin mai in varsta  imi trimite ieri unul din acele email-uri care se termina cu "pune-ti o dorinta, trimite mai departe la 10 prieteni si ti se va indeplini".

Dupa nici 10 minute primesc un nou email cu acelasi subiect si cu urmatoarea mentiune: "Uita email-ul meu precedent. Nu functioneaza!"

Cum nu i-am mai raspuns a venit la mine foarte jenata sa imi explice si verbal si sa isi ceara scuze ca m-a iluzionat inutil. I-am explicat zambind ca nici nu ma asteptam sa functioneze. Iar ea imi raspunde oftand: "da, voi informaticienii sunteti mai greu de pacalit cu de-astea". 

Mi-am amintit totusi ca prima mea experienta cu ceea ce numin azi "spam" nu a avut nici o legatura cu internetul. Aveam, cred, vreo 8 ani pentru ca abia incepusem sa scriu si am primit in cutia postala o scrisoare cu titlul "Widowed" in care se povestea de aceasta scrisoare mistica pe care cineva a trimis-o la 20 prieteni si a castigat la loto, iar o fata din Italia a rupt-o si a murit in aceeasi zi. Ca sa functioneze si sa nu ti se intample nimic rau trebuia copiata la mana. M-am speriat si am inceput sa copii. Cum erau destul de lungi m-am plictisit repede asa ca am trisat si am rugat-o pe mama sa mi le traga la xerox jumatate din ele. Dupa ce cu chiu cu vai m-am debarasat de ele (am trisat iar ca am mai pus si cate doua in unele cutii postale), aceeasi scrisoare s-a intors la mine si nu va puteti inchipui frustrarea la gandul ca trebuie sa o iau de la capat. 

Intr-un final, copil fiind, am uitat si m-am convins ca nimic rau nu s-a intamplat chiar daca nu am respectat ad literam instructiunile. 

Dintre toate tipurile de spam acesta mi se pare cel mai odios: santajul psihologic gratuit. Din pacate, acest mecanism e foarte simplu si eficient, dovada fiind ca functioneaza inca. Stim cu totii ca avem un coleg, un amic sau o cunostinta indepartata care ne mai trimite inca astfel de mail-uri. 

Exista putine spamuri mai perverse decat acesta, ca de exemplu cel cu "un copil are nevoie de sange de o grupa f rara... daca nu dai mai departe n-ai suflet...". Fraza cheie care imi spune ca nu e real e tocmai aceasta menita sa declanseze mecanismul culpabilitatii: "daca nu dai mai departe n-ai suflet" cand de fapt cei care initiaza astfel de jocuri nu au suflet. 

Pentru mine, ramane o singura intrebare deschisa: de ce? Care e motivul, interesul celui care initiaza acest santaj?

Dati mai departe la 10 prieteni, poate aflu raspunsul :)!

Si tu pe cine cunosti?

Redau urmatoarea intamplare care mi-a fost impartasita si imi pare rau ca nu pot reproduce si tonurile vocii.
Intr-o seara in trenul care leaga Amsterdamul de Paris:

Tocmai terminasem de vorbit la telefon. O madam care nu se manifestase pana atunci statea fata in fata cu un barbat. La putin timp dupa ce conversatia noastra in romana s-a terminat suna si ea pe cineva cu urme de superioritate in glas:
"Da, draga, abia astept sa ajung la Paris ca astia pe aici... " plus vreo cateva cuvinte din care sa reiasa clar ca locuieste in Paris.
Apoi se intoarce spre barbat:
"Asa, si spune-mi, cum era Monica Lovinescu in viata privata?... Nu-i asa ca el era mai rezonabil decat ea...?... 

Adaptarea dureaza 3 ani

La inceputul lui noiembrie se implinesc 3 ani de cand locuiesc aici printre. Se intampla multe in 3 ani. Oameni dragi mie au plecat, altii au venit. In 3 ani te obisnuiesti si iti faci prieteni, inveti sa apreciezi, descoperi oameni extraordinari dar si inveti unde se ascunde ipocrizia din jurul tau. 

Cred ca in 3 ani m-am atasat de tara asta, singurul loc in care pot fi straina dar sa nu ma simt la tot pasul o straina. Ma simt mai acasa, mai libera si intr-o lume mai civilizata decat m-am simtit vreodata in celelalte orase in care am locuit. Dar doar timpul va spune daca aici e locul meu cu adevarat. 

In cea de-a treia toamna petrecuta aici, o toamna frumoasa, am descoperit noi locuri, mici colturi de natura puse in valoare de o vreme frumoasa, am explorat si am visat.

Am fost la un maraton de spinning, care poate nu inseamna nimic pentru altii dar pentru mine a fost o experienta extraordinara, mi-am dovedit ca pot nu doar sa pedalez doua ore (asta a fost partea mai usoara) ci sa fac asta in public impreuna cu altii si pentru o cauza pe care nu toti o inteleg.

 

Orice urmeaza, azi am siguranta ca ma aflu acolo unde vreau sa fiu, cu cine vreau sa fiu si asta e un sentiment minunat si care trebuie trait. 

A pleca, a ramane, a primi

A pleca, a ramane, a primi...

Din orice punct al acestui triunghi dramatic ai privi, problema emigrarii creaza frustrari si mici sau mari drame personale. A fi imigrant sau emigrant inseamna a fi intr-o situatie neclara iar termenul are de cele mai multe ori conotatii negative.

Exista sute de motive pentru care oamenii pleaca. Exclud aici, desigur, hotii, cersetorii, traficantii de carne vie si victimele colaterale pentru ca acesti oameni sunt parte a unor sisteme obscure si inchise, cu organizare si legi proprii in care libertatea de decizie e aproape inexistenta. Ma refer la cei care iau hotararea de a pleca fara sa fie constransi de un sistem ilegal.

Oamenii pleaca in cautarea fericirii, pentru bani, pentru a oferi ceva mai mult familiei, pentru copii, parinti sau iubiti, pentru libertate, pentru educatie, pentru cariera, pentru confort, pentru ca nu sunt acceptati in tara lor sau pur si simplu nu simt ca acolo ar fi locul lor, pentru a descoperi o noua cultura, pentru a se simti impliniti, pentru a se implica in misiuni umanitare si multe altele. Niciunul din aceste motive nu este nedemn si nu avem dreptul sa judecam. Dar, priviti prin ochiul ingust al invidiei, acesti oameni sunt deseori acuzati de materialism, lipsa de solidaritate si lipsa de patriotism. Ingrata lipsa de patriotism... acea redundanta acuza ipocrita intr-o lume in care fiecare e pentru el, in care tarile sunt delimitate de niste frontiere impuse de marile puteri, nu neaparat cultural, in care cei de acelasi neam cu tine nu se sfiesc sa te calce in picioare, daca asa le dicteaza interesul.

Exista sute de motive pentru care oamenii raman, mai ales intr-o tara asa numita 'saraca'. Oamenii raman pentru ca se simt bine in tara lor, pentru fericire, pentru familie, pentru bani, pentru cariera, pentru ca se simt in largul lor, acceptati, pentru ca isi apreciaza cultura, limba si traditia, pentru ca prefera sa descopere alte locuri sau tari dar sa se intoarca mereu acasa la cei cu care au atat de multe in comun, pentru ca au incredere ca pot schimba ceva, pentru ca acolo pot evolua si multe altele. Nici unul din aceste motive nu este nedemn si nu avem dreptul sa judecam. Dar, priviti prin ochiul ingust al ignorantei, acesti oameni sunt adesea acuzati de lipsa de amibitie, lipsa de solidaritate sau sunt priviti pur si simplu de sus si tratati cu superioritate ingrata.

De aceea, pe zi ce trece, am o senzatie de respingere fata de cei care au plecat si se plang de viata grea din strainatate dar nu ar face nimic sa se intoarca, fata de cei care gasesc numai lucruri negative in tara in care au decis sa traiasca dar nu se gandesc ca se adreseaza unor oameni care poate s-au zbatut sa ajunga acolo, fata de cei care sunt bine platiti in strainatate dar sunt vesnic nemultumiti, fata de cei care se plang ca ar vrea sa plece din tara lor dar nu uita sa precizeze ca prefera sa se sacrifice pentru familie si fata de toate celalalte ipocrizii care ne fac deciziile mai grele si impart oamenii dupa niste criterii absurde.

Si de aceea ma inclin in fata celor care fac ceea ce le spune inima si isi pastreaza hotararea: pleaca, raman sau se intorc, pentru ca e o decizie greu de luat, pentru ca e o decizie care schimba mai multe vieti.

Si, sa nu uitam si ca aproape nimic pe lumea asta nu ne apartine cu adevarat. Oricat de liberi ni s-ar spune ca suntem, granitele acelea puse pe harta nu sunt doar o reprezentare geometrica. Ori de cate ori depasim linia geografica devenim straini, turisti sau nu, dar straini. Da, pamantul e deja impartit, nu mai exista loc care sa nu fie deja dat si de aici rezulta acea conditie de imigrant, frustrarile celor care locuiesc intr-o tara in care oamenii vin.

Dar despre ce inseamna viata in alta tara... e o poveste fara sfarsit, pe care o voi incepe alta data.

Pana atunci, va propun un citat din Victor Hugo pe care l-am gasit acum cateva zile si care mi-a mers la suflet:

Ne soyons plus anglais ni français ni allemands. Soyons européens. Ne soyons plus européens, soyons hommes. Soyons l'humanité. Il nous reste à abdiquer un dernier égoïsme : la patrie.

(Sa nu mai fim englezi, francezi sau germani. Sa fim europeni. Sa nu mai fim europeni, sa fim oameni. Sa fim umanitatea. Ne ramane doar sa abdicam un ultim egoism: patria.)

Intalniri bizare

In ultima vreme mi se intampla sa vad lucruri care fie mi se par ciudate, fie ma amuza.

De exemplu zilele trecute mi s-a intamplat de trei ori sa fiu singura pe strada in drum spre casa sau spre serviciu si sa treaca pe langa mine aceeasi dubita neagra. De fiecare data cand a trecut in dreptul meu am auzit un claxon scurt iar cand am intors capul cei trei ocupanti ai scaunelor din fata (un barbat si doua femei), faceau cu mana inspre partea opusa a drumului unde nu era nimeni. Inca ma intreb daca e o gluma care o fac cu toti pietonii sau au ceva cu mine in special.

Probabil si postasul se simte la fel in fiecare zi in care se intalneste cu mine pazind cutia postala in asteptarea unei confirmari care nu mai vine.

Iar azi dimineata in timp ce beam o cafea la cafeteria firmei vad trecand pe langa 'La grande fleur qui marche' - nu stiu cum poate o statuie sa mearga dar asa se numeste - un barbat inalt, slab, pe la 50 de ani intr-un costum foarte elegant, cu servieta... pe trotineta. Se pare ca devine un mijloc de transport mai la moda decat bicicleta.

Nostalgii de pe Rue du Mistral (1)

In vara lui 2001 omenirea inca se recupera dupa vreo 3 apocalipse ratate: cea a eclipsei din '99, cea de la revelionul cu trei de zero si cea din 2001 (ca abia atunci incepea cu adevarat mileniul 3). Era canicula, era vara majoratelor si ultima vara inainte de bac.
Dar, chiar daca nu s-a intamplat nimic foarte iesit din comun, vara aceea a fost pentru mine epilogul unei schimbari.

In iulie 2001 inca mai credeam ca lumea se termina dincolo de Iasi sau Suceava si, trebuie sa recunosc ca nu prea intelegeam importanta plecarii mele la un curs de franceza la Toulon, nici nu aveam idee cat de des si de clar imi voi aminti cele doua saptamani petrecute acolo.

A inceput cum incepeau vacantele pe vremea aia: cu vreo doua drumuri si vreo 4 cozi la ambasada Frantei din Bucuresti. Imbranceli, caldura, nesiguranta... mai sunt doar asa mici amintiri pentru a constientiza cat de mult inseamna acum libera circulatie.

Cu o seara inainte de a lua pentru prima data avionul, am ajuns cu Maria si fata sa, Andra la Bucuresti. Ne conducea un taximetrist la care am si stat peste noapte care isi tinea banii intr-o cratita cu care bloca usa, iar masina si-o parca in curtea unor tigani de la o casa din apropierea blocului. Ce-i drept nu prea facea lumea taxi cu Renault pe atunci.

La 8 dimineata eram la Otopeni si am stat vreo 5 ore in aeroport pentru ca avionul cu care trebuia sa plecam se izbise de o barza la Timisoara. Ni s-a dat un cec de masa de 5 dolari care abia mi-a ajuns pt un sandvis. Ciudat ca si acum tot cam atat costa. La Paris am luat un taxi ca sa schimbam aeropoartele si am ramas blocati in ambuteiaj vreo doua ore. Abia seara tarziu am ajuns la Toulon unde ne astepta gazda si de acolo am mers la casa ei veche, provensala, cu obloane si cu podele de lemn care scartaiau teribil, dar, cel mai important, cu piscina.

Am invatat atunci ca tipologiile nu sunt doar asa, de dragul unor glume stupide si ca oamenii sunt oameni, iar apropierea sau departarea de o anumita cultura isi pune amprenta pe toti, iar acolo unde se aduna un numar mare de straini pe acelasi perimetru, ies la iveala metehnele fiecaruia.

In casa lui Madame Martin erau cazati la vremea respectiva si alti participanti la cursuri: o nemtoaica de 18 ani, Christiane, blonda, mai plinuta dar fara complexe si foarte vorbareata, un belgian (flamand) pe care il trimisesera parintii sa invete pentru ca ramasase repetent din cauza francezei si o spanioloaica, profesoara venita cu sotul si copilul care luasera un mic apartament cu intrare separata. Andra a ales camera mai mare si apoi a realizat ca a facut o greseala pentru ca era perete in perete cu a spanioloaicei. In primul rand ca spanioli tacuti nu prea exista, apoi, cand mai au si copii de doi ani cu ei, incearca sa dormi noaptea. Iar in plus erau si foarte pasionali: se certau cu zgomot si se impacau cu si mai mult zgomot.

Madame Martin era in varsta, se chinuia sa se poarte frumos, dar nu prea se pricepea sa exprime o opinie. Cumva, de la alti romani care statusera la ea intelesese (si sustinea sus si tare ca are dreptate) ca Ceausescu a construit muuuulte manastiri. Orice incercare de a-i explica ca face o mica confuzie a fost inutila. Dar, trebuie sa ii recunosc o calitate si anume, stia sa gateasca. A fost singura persoana de la care mi-a placut mancarea provensala.

Nu exista dimineti mai frumoase decat cele cu soare mediteraneean. Pentru mine erau si un prilej de a descoperi, de a ma minuna de diferentele de atitudine, de civilizatie. Oameni relaxati, curatenie...
In fiecare dimineata la 7 nemtoaica se trezea din cauza ceasului belgianului. La 7.30 luam micul dejun si tot nemtoaica se ducea sa il trezeasca pe belgian care dormea tun. Cand in sfarsit reusea sa il trezeasca, belgianul bloca baia comuna pentru o jumatate de ora si mai tot timpul era cat pe ce sa ratam autobuzul pentru ca asteptam dupa el sa ne spalam pe maine. Dupa cateva zile si-a bagat picioarele si l-a lasat sa doarma.

Lucrurile s-au rezolvat de la sine cand a aparut la curs o alta belgianca, venita din acelasi oras cu el si cu care se asemana foarte mult: inalti, slabi, cu fata lunga si le placeau golful, barcile si quiche lorraine. Desi erau din acelasi oras mic s-au cunoscut acolo, in Toulon. Singura diferenta mare dintre ei era nivelul grupei de franceza: el era incepator si ea cu avansata. Dupa doua zile ea ii cumpara camasi si el a prezentat-o parintilor lui veniti sa vada progresele in franceza.

In autobuz erau mereu oameni normali plus doi betivi pletosi, nerasi cu priviri foarte vesele. Mereu urcau la aceeasi statie si coborau la urmatoarea, asa ca nu se mai asezau pe scaun. Stateau langa usa si se clatinau tinandu-se de bara cu o mana si incercand inutil sa isi ridice pantalonii cu cealalta mana in care aveau uneori sticla aproape goala. Din cauza asta mereu li se vedea cate putin din buci.

Cand ma gandesc ca abia descoperisem internetul. In Pascani era in floare mirc-ul dar la Toulon aveau niste Mac-uri cu monitoare foarte futuriste, transparente. Cand ma gandesc doar ca scriu acum de la un laptop si ca nici mobil nu aveam... abia acum realizez cat timp a trecut...

Familie mixta

Auzită de Adi, în autobuzul de la Baneasa în drum spre avion.

Tatăl: Matei, reste ici, assieds-toi!

Copilul ignoră.

Mama intervine: Stai, mai copchile, jos, parcă-ai fi de mămăliga

Tatăl (iritat şi uimit): Quoi? Tu l’as traité de mamaliga?

Roma

A trecut mai bine de o luna de la idilica mea vacanta la roma si ar fi cazul sa nu trec peste accest episod fara a nota niste impresii in blog, impresii greu de exprimat in cuvinte. E greu pentru ca nu s-a intamplat nimic atat de neobisnuit la Roma, a fost mai mult o experienta vizuala.

Cred ca a fost pentru prima data dupa mult timp cand am mers undeva si am avut parte de vreme buna. Dupa zapada din Barcelona de anul trecut, tot la sfarsitul lui martie, ma asteptam sa dea o grindina sau macar o ploaie. Ei bine, ala a fost un weekend facut pentru calatorii in orase mediteraneene, plin de lumina de primavara si de o racoare placuta.

Am adorat orasul si in ciuda unui usor scepticism initial, am ajuns sa il consider unul din locurile in care m-as intoarce oricand cu mare placere.

Nimic nu e nou, dar asta nu il face invechit ci doar fascinant. E de ajuns sa te plimbi printre ruinele romane pentru a-ti pune imaginatia in miscare, nu poti sa nu te gandesti cum era in vremurile marelui imperiu. Poate ca nu a fost istoria stiinta mea preferata, dar acolo am simtit ca am vazut istoria aceea scrisa in piatra, memoria locului si a ruinelor.
Sunt sute de statui: in muzee, pe langa ruine, pe cladiri, in nenumaratele fantani. Nu e de mirare ca locuitorii din evul mediu traiau cu convingerea ca imperiul roman era alcatuit din jumatate statui. E incredibil cum un material atat de dur ca marmura alba poate sa fie modelat atat de realist si sa puna atat de bine in valoare frumusetea corpului uman. E drept ca mesterii au fost ajutati de faptul ca modelelor de pe atunci li se permitea inca sa aiba forme, dar cu toate astea acuratetea detaliilor e extraordinara.

Vacanta mea romana a fost ca o plimbare prin timp. Ma intrebam chiar ce anume s-a schimbat de pe vremea cand Audrey Hepburn si Gregory Peck au filmat acolo. Parca pe undeva e aceeasi atmosfera de "dolce vita", aceeasi energie a orasului.
Nu e foarte greu de altfel, sa le reconstituiesti traseul. Doar turistii si masinile sunt mult mai multi si mai greu de strabatut ca in indepartatii si linistitii ani 50 si din pacate nu mai vezi copii catarandu-se pe Neptun in Fontana di Trevi si mancand pepene pe marginea ei. Au fost inlocuiti de pachistanezi care nu te lasa in pace oferindu-se sa-ti faca poze si de marocani care arunca meduze zburatoare in aer. Cam ca in orice alt loc super turistic.
Dar facand abstractie de aceste lucruri, ramane totusi cea mai impresionanta fantana pe care am vazut-o chiar daca e doar putin mai sus decat altele tot de acolo cum ar fi Fontana di quatro fiumi.

Si mai e si Vaticanul cu San Pietro si cu muzeele care m-au lasat fara cuvinte, Piata Espagna si Venetia si bisericile si pietele si strazile si copacii si terasele si inghetata. Totul e plin de viata si de lumina. Chiar si o piatra atat de ciudata ca Bocca de la Verita cu biserica greco romana in incinta careia se gaseste mi-au lasat amintiri extraordinare.

By all means, Rome! :)

Aniversare

Azi se implinesc doi ani de cand m-am mutat in Luxembourg si simt nevoia sa trec in revista cateva evenimente care se leaga de acel moment.
Uneori ma gandesc ca venirea mea aici a fost o cumulare de noroc, circumstante favorabile, o serie de intuitii bune toate peste dorinta si determinarea care m-au facut sa desconsider pesimismul unora din jurul meu. Daca cineva poate spune ca viata noastra nu e influentata de noroc sau de intuitii as zice ca este un idealist.

Pe cand terminam masterul in Franta toti aveau un plan. Toti voiau sa isi gaseasca un stagiu de student dar toti erau fixati pe ideea de a se angaja unde vor face stagiul. Majoritatea au asteptat sa li se propuna un job la firma unde erau stagiari sau au asteptat sfarsitul verii pentru a incepe sa-si caute de lucru. Imi amintesc ca auzisem de multe ori ca angajarile sunt blocate pe vara, ca e prea devreme sa cauti job in iunie pentru septembrie atat de la colegi cat si de la profesori. O perioada am avut intentia sa urmez aceste sfaturi, dar intr-o zi in iunie, un imbold care nu pleca neaparat din precautie sau anticipare ci mai degraba din lipsa de activitate, m-a facut sa imi pun cv-ul online.

Atunci am inceput sa merg la interviuri. Nu stiu nici acum ce intuitie de moment m-a facut sa dau un raspuns care nu l-as fi dat in mod normal la o intrebare la un interviu, raspuns care a facut pana la urma diferenta intre un contract pe o perioada determinata si un contract pe o perioada nedeterminata. Cativa din colegii mei cu contracte pe perioada determinata nu au putut sa il prelungeasca si s-au trezit fara job in urmatoarele luni.

Nu stiu ce alta intuitie m-a facut sa aleg jobul asta. A fost o decizie luata mai mult pe baza unui presentiment despre viitoarea sefa decat pe argumente legate de ce voi face, pentru ca din toate joburile, la acesta am avut cea mai vaga descriere. Dar am ales bine si mi-a placut ce fac.

Cu cateva zile inainte de a incepe sa lucrez a inceput si criza.

Noroc a fost si gasirea apartamentului in care stau, norocul de a da peste un coleg care urma sa se mute, care a fost mai mult decat corect. La doua luni dupa ce mi-a cedat apartamentul a gasit un post mai bun in Germania si a trebuit sa se mute iar din Luxembourg.

Imi amintesc ziua in care m-am mutat, linistea, privelistea de pe fereastra. In prima luna am dormit pe o saltea gonflabila care nici macar nu avea pompa. Imi lua un sfert de ora sa o umflu si in primele doua seri nu am reusit sa ii inchid supapa cum trebuie asa ca m-am trezit noaptea pe podea. Dar cu toate astea am dormit bine si aveam senzatia unui nou inceput asa ca pe telefon mi-am pus logo-ul "New beginning" si de atunci a ramas asa.

De cand stau aici (si chiar si inainte) am auzit adesea despre Luxembourg ca e un loc intunecat in care ploua prea mult, e frig si e urat, ca e prea mic si nu ai activitati, ca oamenii sunt reci, increzuti si se gandesc doar la bani. Ciudat e ca cei care spun asta continua sa stea aici, se plang si atat. Nu se intorc in tara lor, nu isi cauta de lucru in tari mai calde si motiveaza asta cu faptul ca nu ar avea acelasi salariu.

Eu fac parte din oamenii cu pareri opuse. Da, ploua mai mult dar cand e soare e extrem de frumos, e aerul curat si daca te interesezi putin gasesti mereu activitati. Aici am invatat de fapt sa apreciez soarele si vremea frumoasa. Sunt salarii mai mari dar sunt si chiriile mai mari si viata costa mai mult. Da, e mic dar are imprejurimi superbe. Iar oamenii sunt peste tot la fel in ceea ce priveste banii...

Dar cel mai important, lucrul care ma face sa vreau sa raman aici e ca niciodata pe strada, in locurile cotidiene (cu exceptia ministerului imigrarii) sau la job nu m-am simtit o straina. Poate ca e si asta o chestiune de noroc, dar intr-un final ce conteaza e ceea ce simt in general.
Si simt ca as mai sta multi ani de-acum incolo. Sper sa reusesc.

Barcelona

Cu puţin timp înainte de a ateriza la Barcelona am descoperit pe mp3 player melodia de mai jos, care, deşi cântată în bască, s-a armonizat cu starea mea sufletească şi a însoţit subtil şi liniştitor acest weekend lung pe care îl aşteptam de 4 ani.

Abia atunci când vocea a început să cânte am observat că pe fereastra micului avion începuse să se zărească Mediterana şi oraşul coasta însorită, o Mediterană de un turcoaz primăvăratic. Pe geam încă mai erau doua cristale de gheaţă, pe cer doi norişori şi dedesubt apa. Nu observasem niciodată până atunci că din avion valurile şi vapoarele par statice.

Abia în acel moment am realizat că sunt în vacanţă zburând într-un Bombardier Q400 de mărimea unui autobuz deasupra unei zile cu soare, deasupra tuturor grijilor şi a tuturor gândurilor de iarnă lăsate departe, în Luxemburg.

In Barcelona am avut două zile în care am murit de cald şi trei în care am murit de frig. Când am ajuns la Sagrada Familia ploua, dar chiar şi aşa, pot spune că în viaţa mea nu am văzut o catedrală mai frumoasă decât acest şantier de o sută de ani.M-am lăsat purtată de un cunoscător în farmecul oraşului, în parcul Guel, în casele construite de Gaudi, pe plajă, prin cartiere bune şi cartiere cu străzi înguste unde rufele atârnau dezordonate la ferestre, prin portul plin de pescăruşi şi prin grădinile de la Montjuic şi peste tot ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost culoarea.

Culorile Spaniei sunt vii de la exterioare la interioare, de la tacâmuri până la magazinele de haine precum Desigual în care am avut senzaţia că ochii nu mă mai ascultă.

Mi-a rămas în minte albastrul, de la mare, cer, port până la picturile perioadei albastre a lui Picaso şi, mai ales, când am coborât cu liftul în casa Batllo. Prin geamul cu sticlă denivelată se vedea doar albastrul mozaicului de pe pereţi şi am avut ciudata şi impresionanta senzaţie de scufundare acvatică.

In ultima zi acolo a nins şi tot oraşul s-a blocat. Toată lumea ieşise. În sfârşit au fost mai mulţi localnici pe străzi decât turişti. Unul ne-a rugat să îi facem o poză cu zăpada. In 20 de ani nu ninsese decât de două ori în Barcelona şi niciodată atât de mult. Poliţiştii se hilizeau fotografiindu-se unii pe alţii cu maşina poliţiei plină de zăpadă.

A doua zi a ieşit soarele, în oraş s-a reluat cursul normal al vieţii. Doar noi am plecat.

Pana unde poti sa mergi

De dragul limbii lui Goethe?

Pai dupa ce mi s-a sugerat subtil ca minunata noastra companie ca parte a unui mare grup german are un buget minuscul de training, a trebuit sa merg pe varianta ieftina ca toata lumea de rand: centru national de limbi straine.

Asa ca am mers pana la Glacis, m-am plimbat pe coridoarele pline cu oameni de toate culorile, varstele si conditiile sociale (aproape toate) am ajuns in sfarsit la primul meu curs pe care il asteptam cu nerabdare in sala cu frumosul nume Berlin. Trerbuie sa fie semn bun, imi ziceam eu.

Proful mi-a aratat din prima clipa ca e mai ametit decat mine. Incurcase foile cu listele de participanti. Ne-a intrebat de vreo trei ori ce grupa suntem (credea ca suntem grupa de incepatori, iar noi eram chipurile avansati).

Am avut proasta inspiratie de a ma aseza in prima banca. In stanga mea s-a asezat o femeie imbracata in toate culorile curcubeului (si nu e o figura de stil), iar in fata s-a asezat proful.

De ce o fi simtit nevoia sa stea asa aproape de studenti, nu stiu, dar nici acum nu mi-a iesit din nas mirosul de usturoi si ceapa pe care il emana de cate ori deschidea gura.

Si partea sadica: cursul tine o ora si patruzeci de minute in care NU A TAACUT ;((.

Nostalgii de la bloc

In seara asta, ascultând melodii de omorât emigranţii de-ale lui Crişan, Dorobanţu sau Gică Petrescu, m-a pălit (da, ăsta e verbul cel mai potrivit) o nostalgie pentru locurile în care am stat mai mult timp şi pe care le-am părăsit.
Privind aşa pe geam la firma albastră de la hotelul Pontevechio care se vrea de 4 stele, în contrast cu clădirea dărâmată a fabricii de bere "Henri Funck" de la care au căzut întâi ambele "N"-uri apoi şi alte litere, parcă mi-am amintit de luminile de pe strada mea din copilărie.

Erau anii 90 şi la restaurantul Diana erau nunţi in fiecare sâmbătă seara. Dacă pleci, vreau să vin cu tine... se auzea de la restaurant până la etajul doi, apoi de la câte un beţiv ieşit în faţa blocului. Era vremea în care citeam cu lanterna sub pătura, când mă holbam ore în şir la un poster cu delfini (Le grand Bleu) decupat dintr-o revista Pif et Hercule. Era vremea în care alergam pe esplanadă şi în care ştiam încă să merg cu bicicleta, încât mă aventuram chiar şi în fântâna arteziană veşnic fără apă din centrul marelui municipiu de 30.000 de locuitori, acum rămaşi doar jumătate probabil.

Ciudat era că în nopţile alea cu nunţi la Diana îmi plăcea să mă holbez pe geam pe muzica lui Crişan şi mi se părea că Paşcaniul şi mai ales zona din faţa blocului era centrul universului. Ii spionam pe vecini, ştiam fereastra fiecăruia, uneori lumina unei oglinzi destinată cuiva de la scara alăturata ajungea la mine pe perete. Cunoşteam fiecare castan şi maşină din parcare, fiecare stâlp de iluminat, gardul verde care înconjura micile iazuri de verdeaţă în care mi-am rupt rochia preferată, leagănul în care mi-am spart capul, pietrele în care mi-am julit genunchii ani la rând, fiecare bucată de pavaj...

Pe esplanada construită de Răţoi (cu moaca lui de pupăză cum spunea o prietenă), cel mai longeviv primar din ţară, de prin anii 80, se derula în fiecare seară acelaşi spectacol, aceeaşi copii jucând prinsa, tinerii stând pe marginile rondurilor de flori, făcând comentarii nesimţite, femeile căutându-şi copiii, ocheade şi bârfele: cine cu cine? Toată lumea ştia pe toată lumea.

Oraşul se termina undeva dincolo de parcul în care mă duceam în liceu cu băieţii pentru că ştiam că ai mei nu călcau niciodată pe acolo. De altfel, după ce Diana a devenit falimentar şi a fost transformat într-o consignaţie, formaţia cred că s-a mutat la restaurantul din parc.

In parc, tinerii se ascundeau pe după arcadele părăginite de la fostă casă a lui Sadoveanu, marea personalitate a oraşului, fiul dintre o răzeşă şi un boier, cu vederi destul de clare comuniste (dar nimeni nu ne spunea asta pe atunci). De acolo se cobora pe o costişă până la lacul Peştişorul cu insuliţa unde mirosea teribil în verile secetoase. Când au schimbat apa lacului într-o vara cu scopul de a-l curăţa, au lăsat două luni lacul secat. Algele, gunoaiele de la restaurantul de pe ponton, sticlele şi ambalajele aruncate de adolescenţei care veneau să se sărute pe insula s-au copt bine la soare emanând un miros care l-a acoperit pe cel al fabricii de drojdie de bere.

Ciudate amintiri olfactive mai am legate de oraşul ala: mirosul fabricii de drojdie de bere, mirosul de benzină din Dacie iarna, al gunoaielor cărora li se dădea foc de fiecare data cu explozii de spray-uri neconsumate, al florilor pe esplanada, mirosul de iasomie de la primul meu sărut, de asfalt ud, de covrigi calzi şi de zăpada.

Ciudate senzaţii vizuale mi-au rămas în minte: a răsăriturilor printre blocuri pe care le prindeam uneori în drum spre liceul aflat „în deal”, dincolo de cele vreo 200 de trepte terminate cu un monument de lemn în formă de furculiţă: Poarta soarelui, imaginea trenului plecând spre mare noaptea, din care se vedeau străzi cu case, lumina felinarelor şi mai ales griul blocurilor...

Nu mă voi întoarce.

And years shall run like rabbits ...